Jurnalul unei păcătoase

Măcar pe lumea asta

        Oscar era lipit de mine de când am ajuns. Îi pupam obrajii durdulii și mă topeam de dorul lui. Este o emoție tare ciudată, pentru că pe mine mă chinuia când eram departe de el, dar mă mistuia de-a dreptul când îl vedeam. Atunci realizam cât de mult îmi lipsește și simțeam durere fizică de-a dreptul. Visam la ziua în care vom fi doar noi doi. Știam că merită ceva mai bun, că merită un nou început. Poate și eu meritam, măcar pe lumea asta. Cu asta îmi alinam sufletul și asta îi promiteam și lui, că va veni o zi în care vom învăța să fim fericiți.

        Îl luam în brațe și îl strângeam la pieptul meu exact cum o mamă își strânge în brațe copilul. Exact cum mama ar fi trebuit să o facă, în timp ce noi se presupunea că trebuia să ne simțim iubiți și în siguranță. Atunci nu îmi mai lipseau toate astea, simțeam repulsie față de ea și o totală indiferență. Însă simțeam nevoia acută să i le ofer lui Oscar, voiam să le simtă și să știe cât e de iubit. El îmi punea ambele palme peste obraji și mă pupa pe gură, apoi se cuibărea din nou în brațele mele și gândul că are parte de asemenea afecțiune doar când vin eu în vizită îmi făcea sângele să fiarbă.

        — Ai adus bani? Mă întrebă mama când eram pe punctul de a pleca și am fulgerat-o cu privirea.

       — Pentru?

       — Pentru noi. Pentru Oscar, se corectă, știind că nu refuz nimic când vine vorba de el.

       — Ai rămas cu un singur copil, care merge la școală în timpul zilei. De ce nu îți iei un loc de muncă?

       — Cine mă mai angajează la vârsta asta? Mă privi de parcă o jignisem. Iar Oscar lipsește doar câteva ore, trebuie să mă ocup de el în restul zilei.

        Aveam răspunsul pregătit pe vârful limbii, dar am preferat să înghit în sec. Nu mai voiam să intru în alte discuții inutile cu ea și am scos micul portofel cusut din material, pe care îl purtam legat cu o sfoară de curea. I-am întins niște bani și am văzut-o privind nemulțumită suma, însă nici că îmi păsa. Îi oferisem Ritei o parte din ei, iar restul îi păstram pentru nevoile mele.

        Zilele care au urmat au adus multe schimbări în oraș. Țin minte cum am ascultat toate radioul, care se auzea întrerupt, cu sufletul la gură, pentru că lumea tocmai intrase din nou în război. În anul 1939, Germania a dat startul celui de-al doilea război mondial, invadând Polonia. Oamenii erau panicați și confuzi, primul război cauzase daune pe care încă le resimțeam. Numeroși fellahini s-au înrolat voluntari atunci în armata engleză, Canalul Suez a fost atacat de două ori și majoritatea au pierit în lupta împotriva turcilor. Nu știam ce se va întâmpla cu noi, dacă Marea Britanie va trimite ajutoare sau vom fi doar un mic pion pe tabla de șah a lumii. Și răspunsul a venit în 1940, deodată cu italienii, care au apărut într-o zi cu mașini mari de teren și și-au făcut sediu tocmai lângă oraș. Câteva avioane de luptă puteau fi văzute din când în când trecând deasupra noastră și se zvonea că urmau să lupte împotriva britanicilor, care au venit și ei în Africa, însă au săpat tranșee la o distanță considerabilă de aici. Războiul era inevitabil, însă până atunci, fasciștii se comportau de parcă erau la ei acasă. Mâncau și beau fără să plătească, amenințându-i și batjocorindu-i pe cei care dețineau barurile din zonă. Atingeau fără rușine femeile de pe stradă, fluierându-le și făcând tot felul de remărci nerușinate la adresa lor. Într-o zi, veneam de la piață când doi dintre ei au oprit un cuplu. Femeia era frumoasă și cei doi încercau să îi ridice fusta. Bărbatul de lângă ea, care am presupus că îi era soț, a răbufnit într-un final și l-a lovit pe unul dintre italieni. A fost împușcat în cap pe loc, iar sângele i s-a scurs în canalul apropiat, acompaniat doar de țipetele femeii. În rest, se făcuse liniște.