Jurnalul unei păcătoase

Te iubesc chiar și după moarte

        Mă jucam cu Oscar și îl pupam din două, în două minute. Îmi fusese tare dor de el, mai ales că nu venisem de ceva timp. Fusesem bolnavă, iar mama nu știuse de asta, dar nici nu se îngrijorase suficient pentru că nu apărusem la vizita săptămânală, cât să își calce pe mândrie și să vină să mă caute. Deși, ea îmi găsise slujba.

        Am adus aproape toți banii pe care îi făcusem de când mi-am revenit. Oscar era durduliu, avea uniformă nouă pentru școală, era mereu curat, iar el și mama erau văzuți cu ochi buni din cauza banilor. Se pare că nu conta de unde vin, eram blamată doar eu și să fiu sinceră, nu mă deranja. Cât timp ei mâncau mai bine și viața lor se îmbunătățise considerabil, scopul meu era îndeplinit. Mai rămânea doar să îl mențin la același nivel.

       — Când vei locui din nou cu noi? Mă întrebă Oscar, în timp ce îmi stătea în brațe, cu obrazul lipit de pieptul meu.

       — Nu știu, dragule, am oftat. Trebuie să muncesc pentru noi.

       — Dar ce faci acolo, la muncă? Mergi și tu pe câmp, ca și mama?

        Am înțepenit un moment, apoi l-am întors pe picioare spre mine și i-am cuprins obrajii, uitându-ne unul în ochii celuilalt.

       — Orice ai auzi, am spus, blocându-mă și înghițindu-mi cu greu lacrimile, pentru că îmi tăiau respirația și îmi era greu ca să mai continui. Orice ai auzi despre mine, tu să nu pui la suflet. Am făcut și fac totul pentru voi! Indiferent de ce vei afla sau auzi, eu te iubesc și ești tot ce am pe lumea asta!

       — Și eu te iubesc, zâmbi el blând și îmi șterse o lacrimă, apoi mă strânse cât de tare putu, în brațele lui micuțe. Te iubesc chiar și după moarte. Așa îi spune mama domnului Kata, chicoti.

        M-am încruntat, șocul lovindu-mă din toate părțile.

       — Cine e domnul Kata, Oscar? L-am întrebat, încercând să rămân calmă, deși ardeam de nervi.

       — El ne arată la școală două hărți, cu un băț din lemn. Câteodată ne lovește în palmă cu el, dar pe mine nu mă doare, scutură din cap, arătându-mi palma, unde probabil fusese lovit.

        M-am aplecat și am sărutat locul, zâmbindu-i cald.

       — Îți promit că nu te va mai atinge nimeni, i-am șoptit. Curând, vom fi împreună.

        Mi-am jurat asta mie, în primul rând, în timp ce mergeam spre școala lui Oscar. Îl lăsasem acasă, nu scosesem o vorbă, dar eram mai mult decât hotărâtă. Bineînțeles că în școală, toți adulții îmi puneau câte o pecete în frunte doar din priviri, dar mă durea fix undeva. Am mers țintă în biroul directorului și acesta se ridică în picioare, înălțându-și peste birou burta imensă (fiind stereotipul bărbatului gras și chel), făcând ochi mari, apoi își drese glasul, recunoscând-mă.

       — Doamnă, vorbi el grav. Cu ce vă pot fi de folos?

       — Am venit ca să mă interesez de situația fratelui meu, Oscar Amun, am spus sigură pe mine.

       — Mama dumneavoastră se ocupă de obicei de asta.

       — Vă asigur că mama mea este finanțată corespunzător, am zâmbit rece, iar gestul lui deranjat, de parcă nu știuse despre asta până acum, îmi provoca greață.

       — Sunt informații confidențiale, începu directorul să se bâlbâie, iar domnul Kata dădu buzna pe ușă.

        Judecând după fețele celor doi și privirile pe care și le-au schimbat, clar aveau ceva de ascuns. Domnul Kata intră puțin mai reținut, cu un calm vizibil forțat.