Jurnalul unei păcătoase

Oameni sau monștrii

        Frisoane reci îmi străbăteau corpul, palmele și fruntea îmi erau reci și transpirate. Nu mai aveam putere să plâng și totuși, din mine continuau să se rupă amintiri, speranțe, viața în sine. Mă simțeam obosită, voiam să las toate armele jos și să îmi aștept sfârșitul, însă singurul gând care se ținea lipit de mine, într-un colț al minții, era speranța că îl voi revedea pe James. Deși, dacă aș fi știut că e în siguranță, eram convinsă că nimeni nu ar mai fi reușit să mă dezlipească de trupul fără viață a lui Oscar. Era atât de liniște în casă încât simțeam că înnebunesc, pentru că îmi alimenta gândurile, care erau cele mai întunecate de până atunci. M-am dus în camera Magdei, am scos biletul care acum era în plus și i l-am întins.

       — Vii cu mine.

        Mă privi o secundă, cântărind situația, și nu oferta.

       — E biletul lui Oscar.

       — Acum e al tău.

       — Rupe-l. Te vei simți mai bine.

       — Știu că sunt privilegiată și îmi pare rău pentru asta. Dacă ar fi în puterea mea, aș face asta pentru fiecare în parte. Dar nu pot. Pot doar pentru tine. Te rog, ia-l.

        Oftă greu, apoi îmi luă bucata de hârtie din mâna întinsă. Iar partea în care ne-am despărțit de surorile noastre de suferință, mai ales după ce trecusem prin cea mai mare pierdere din viața mea, a fost sfâșietoare. Pentru că îmi doream din suflet să fie un "la revedere", și nu un "rămas bun".

        Înainte de miezul nopții eram deja ascunse lângă scările bisericii, în partea cea mai întunecoasă. Așteptam nici noi nu știam ce, însă mă gândeam și la posibilitatea ca altcineva să treacă pe aici și noi să ne dăm de gol. Tremuram, dar nu din cauza frigului și Magda era mereu cu ochii în patru, măsurând cu privirea ei înghețată împrejurimile. La un moment dat, s-a auzit o mașină apropiindu-se, iar noi ne-am lipit una de cealaltă și împreună, cu spatele de perete. Mașina, care semăna de fapt cu un camion militar acoperit, a ajuns în dreptul nostru, a mai înaintat puțin, apoi s-a oprit brusc. Câteva secunde ne-am ținut respirația, apoi se auzi o voce răgușită de bărbat:

       — Unde dracu' sunt?

       — Nu știu, răspunse altul, aplecându-se peste geam pentru a scuipa pe jos. I-am spus clar să fie aici.

        Era clar că pe noi ne așteptau. Am apucat bagajele și ne-am apropiat de partea din față, de unde se auzeau vocile. Am distins trei bărbați, iar unul dintre ei avea o țigară aprinsă în colțul buzelor. Când trăgea din ea, i se lumina puțin fața în întunericul profund din jur.

       — Noi suntem, am spus cu inima bătându-mi nebunește.

        Ne-au măsurat din priviri, iar unul dintre ei a coborât și a întins mâna.

       — Biletele, hai! Se răsti și amândouă i-am înmânat hârtiile.

        Le-a verificat scurt, apoi s-a dus în partea din spate a camionetei, a desfăcut copertina aceea într-o parte și a lăsat în jos protecția. Am rămas o clipă pe loc, pentru că înăuntru erau înghesuiți mai mulți oameni decât încăpeau și care stăteau nemișcați, într-o liniște absolută.

       — Urcați odată! N-am timp de pierdut! Ne certă cu voce joasă și mă împinse din spate, când am apucat marginea rece a camionetei pentru a încerca să urc.

        M-am întors, cât îmi permitea marginea aceea îngustă, pentru a-i întinde mâna Magdei și bărbatul ne aruncă bagajele în brațe, lăsând iar copertina să cadă și ridicând înapoi protecția. Ne-am așezat în fund, pe jos, cu bagajele în brațe și încercând să nu stăm peste picioarele celor care deja erau înghesuiți înăuntru. Distingeam doar umbre și eventual siluete, iar în acel moment am știut că nu va fi un drum ușor. Urma să traversăm Canalul Suez, însă până în Marea Britanie era drum lung. Era imposibil să încercăm măcar să dormim, așa că am stat treze și în liniște ore întregi, până când a început să se crape de ziuă. Atunci am văzut mai bine oamenii cu care împărțeam două bănci mici și o podea. Câțiva bărbați, trei femei, iar una dintre ele avea un copil mic în brațe care încă dormea. Îl ținea la sân și probabil așa reușea să îl țină tăcut. M-am cutremurat și am schimbat priviri pline de îngrijorare și subînțeles cu Magda. Frigul ne intrase în oase și îmi simțeam vezica plină până la refuz, dar nu aveam curajul să mă plâng. Nici unul nu avea. Am oprit la un moment dat după ce am trecut Canalul, într-o pădure, unde ni s-a spus că avem timp zece minute să ne facem nevoile și să pornim din nou. Femeia și-a întins copilul pe podeaua camionului pentru a-l schimba și l-am auzit pe unul dintre bărbați certând-o:

       — De ce te mai obosești?

       — Nu înțeleg..., răspunse ea, cu ochi mari.

       — În locul tău, l-aș lăsa în pădure. E prea mic pentru un asemenea drum și dacă face gălăgie, opresc și vă dau jos!

       — Dar... soțul meu a plătit pentru amândoi!

       — Puțin îmi pasă, femeie! Ne expui pe toți, tu și plodul tău! Ori îi ți gura, ori zburați din mașina mea!

        Mi s-a strâns inima când am văzut-o îmbrăcând repede copilul, luându-și șalul de pe umeri și învelindu-l și cu acela pentru că afară era extrem de rece, apoi lipindu-l din nou de sânul ei, chiar dacă ea deja tremura. Am scos din bagaj șalul meu și i l-am pus peste umeri, primind un zâmbet în semn se mulțumire, care era oricum mai sincer decât orice cuvânt rostit. Bărbații ne-au împins înapoi în camionetă și am continuat drumul, împărțind toată ziua în liniște puțina mâncare pe care o mai aveam la noi. Am dormit la fel, încercând cu greu să ne întindem mușchii amorțiți, suflând în pumni pentru a ne încălzi în nopțile atât de friguroase și femeia de mai devreme nu mai avea haine curate pentru copil. Îl înfășurase cu bluzele și rochiile ei, îi mai oferisem și noi ce puteam, însă era totuși un copil de câteva luni care stătea constant în frig. Nu înțelegeam ce mai poate suge copilul acela de la o femeie care abia mănâncă, slăbită și epuizată, dar pielea și mirosul mamei îi ofereau liniștea necesară. Uneori, se auzeau avione, sau zgomote înfundate care puteau însemna orice și care ne făceau inima cât un purice, în timp ce ne întrebam nesiguri ce ar putea fi. Ajunsesem în Bulgaria și planul era să schimbăm mașina aici. Am dormit la marginea unui heleșteu, lângă tufe urât mirositoare și a doua zi, bărbații au plecat, spunând să așteptăm acolo pentru că vor veni alții ca să ne ia. Nu știu sigur cât timp a trecut, dar îmi amintesc cât de frig îmi era și cum dinții îmi tremurau în gură, fără să îi pot controla. Nu mai reușeam să îmi flexez degetele, iar pe cele de la picioare parcă nici nu le mai aveam. Magda îmi luase la un moment dat mâinile într-ale sale și încercă să sufle aer cald peste ele, dar am simțit doar furnicături și durere. La un moment dat, două camioane asemănătoare cu cea care ne-a adus s-au apropiat tot mai repede și am răsuflat ușurați. Eram tot mai convinși, pe măsură ce trecea timpul, că vom muri de frig în pustiul acela. Am început să ne agităm și să le facem semne. Însă când ele au oprit brusc lângă noi și cinci soldați în uniformă germană au coborât, am știut că ceva nu e bine. Au început să țipe în limba lor spre noi, vorbind aproape toți deodată și nu înțelegeam nimic. La un moment dat, unul dintre ei a scos un pistol și am crezut că viețile noastre se încheie acolo, în acel moment. Dar un bărbat care era cu noi vorbea nemțește și a început să vorbească cu o voce nesigură și bâlbâindu-se constant. Copilul din brațele femeii începu să se agite și aceasta îl legănă speriată, cu ochii la soldații care păreau extrem de rigizi și tranșanți. Unul dintre ei țipă ceva spre ceilalți, făcând un semn din cap spre camionete și aceștia au început să ne împingă brutal spre mașini. Bărbatul care vorbea germană încercă să le vorbească din nou, dar primise din această cauză o lovitură cu patul pistolului peste ceafă. Am urcat în grabă, împiedicându-ne și căzând unul peste celalalt pe podeaua camionetei, însă femeia care avea copilul în brațe fusese oprită înainte să facă același lucru. Soldatul întinse brusc pistolul spre copil și cu un zgomot care ne făcu pe toți să tresărim puternic, împușcă copilul în bratele mamei sale. Un țipăt crunt sparse liniștea din jur, femeia privind în stare de șoc cum sângele celui mic i se scurge printre degete și brațe. Încă un foc de armă în mijlocul frunții și soldatul o aduse și pe ea la tăcere pentru totdeauna.

        În acel moment, în vârtejul șocului și a fricii care m-au paralizat, m-am întrebat dacă oamenii aceea au fost instruiți așa, sau compasiunea nu făcea parte din structura lor genetică. Dacă erau cu adevărat oameni sau monștrii.