Jurnalul unei păcătoase

Nu orice bărbat

        Următoarea zi, în timp ce sortam mâncarea rămasă, monstrul îmbrăcat în uniformă kaki intră în bucătărie și arătă cu un deget spre mine, apoi reveni în poziția care emana superioritate în doar o secundă.

       — Tu! Astăzi mergi să ajuți în altă parte!

        Am înghețat, frica ajungându-mi până la oase. Nu se mai întâmplase asta până acum, nici una dintre noi nu părăsise casa, cel puțin de când eram noi aici. Magda mă privea cu ochi mari, semn că nici ea nu știa ce se întâmplă. Evitasem să îi spun ceea ce făceau ei, monstruozitățile auzite, iar acum îmi dădeam seama că am făcut alegerea corectă. Dacă mă trimitea și pe mine în fabricile morții, precum Josef? Iar de acolo, în trenurile care duc oamenii în locul unde își găsesc sfârșitul? Toți din casă erau vechi, Magda era preferata lui, doar eu eram în plus în calculele mele și am simțit cum mă lasă picioarele. Nu îndrăzneam să scot o vorbă, să întreb unde voi fi dusă nici nu se mai punea problema, așa că mi-am forțat picioarele să execute un mecanism simplu și să se miște de pe loc. Am mai privit o dată în urma mea, încercând cu acest gest să îmi iau rămas bun de la Magda, să îmi cer iertare și să îi mulțumesc pentru tot. Speram să știe cât de mult înseamnă pentru mine și să lupte în continuare.

        Am urcat într-o mașină indicată de unul dintre soldați și după ce acesta se urcă la volan, am pornit. Eram singuri, se auzea doar zgomotul motorului și nici măcar nu pot să spun că eram pierdută în gânduri. Eram pierdută și atât, mintea mea se închise precum o scoică, ca un efect de autoconservare și poate că era mai bine așa. Oricum soarta îmi era deja pecetluită.

        Nu știu cât timp am petrecut pe drum, dar ne-am oprit în fața unei case la fel de izolată precum cea a lui Alfred, dar nu la fel de mare. Soldatul s-a dat jos, răstindu-se la mine și am făcut la fel. O femeie bătrână, care probabil se ocupa de casă pentru că eram îmbrăcate asemănător, ieși în curte și schimbă câteva vorbe cu bărbatul, apoi îmi făcu semn să o urmez. Am intrat în casa îngrijită, cu mobilă solidă și lustruită, covoare imense și scumpe și tapet, am urcat la etaj și femeia deschise o ușă, făcându-mi loc să trec. Era un dormitor, iar ea îmi spuse într-o engleză stâlcită, înainte să plece și să închidă ușa înapoi în urma ei:

       — Așteaptă aici.

        Asta am făcut, cu inima cât un purice, și acum văzându-mă aici, parcă sămânța unei speranțe îmi încolțea într-un colț al minții și asta m-a întristat enorm. Speranța era un lucru periculos în lumea mea. Însă nu mă puteam abține să nu mă gândesc că poate nu voi fi trimisă în fabrică, ci doar am fost vândută unei alte familii care avea nevoie de o slujitoare. Și poate așa reușeam să o mai revăd pe Magda, cumva. Cât timp am încercat să îmi țin în frâu presupunerile, am cercetat camera, mișcându-mă câte puțin doar din mijloc, pentru a privi scurt în jur, de parcă mă temeam să nu fiu prinsă. Pereții erau acoperiți și aici cu un tapet alb, cu frunze de ferigă de un verde închis, pe jos parchetul închis la culoare era în contrast cu covoarele crem, groase, iar patul matrimonial avea așternuturi albe cu dungi verzi. O oglindă de statura unui om, noptiere, un șifonier mare, o masă pe care strălucea o tavă din argint, cu băuturi în trei sticle de cristal, de dimensiuni diferite. Un singur pahar.

        Am tresărit puternic când ușa s-a deschis brusc și am simțit cum sângele mi se scurge din obraji, când în pragul ei apăru nimeni altul decât domnul Klaus. Era îmbrăcat doar într-o cămașă albă, descheiată la primii nasturi și îndoită până la coate, pantaloni de costum și pantofi. Pur și simplu mă privea cu o asemenea intensitate, încât îmi era imposibil să îmi smulg privirea, deși cumva știam că asta ar trebui să fac. A intrat în dormitor, a închis ușa în urma lui și m-a întrebat, încrucișându-și brațele la piept: