Jurnalul unei păcătoase

Toate suntem niște păcătoase aici

        Cu o rușine greu de stăpânit, am început să pun în practică ceea ce James mă învăța în nopțile petrecute împreună. Uneori, doar vorbeam. Alte ori, făceam dragoste și simțeam cât de aproape ne sunt sufletele, în cel mai frățesc mod cu putință. Știu că sună greșit, însă oare Adam și Eva nu erau și ei frați? Aveau aceeași carne, același Creator. Copiii lor deopotrivă. Iar în acel moment, dorința de a crește și a înmulți pământul a fost în strânsă armonie cu dragostea față de familie și nevoia de a supraviețui.

        James era profesorul, confidentul și prietenul meu cel mai apropiat. Îl iubeam deja și el încerca să mă protejeze, pe cât putea. Venea cu mine la mama și Oscar, se juca cu fratele meu ore în șir și acesta îl adora. De fiecare dată îi aducea câte ceva dulce, cum ar fi biscuiți, napolitane sau ciocolată, iar pentru Oscar nu exista fericire mai mare. Iar oamenii sușoteau când ne vedeau la braț, ne priveau urât, în special pe mine. El era un bărbat singur și liber, eu o renegată a casei Iadului. Îmi amintesc și acum perfect după-amiaza în care m-am oprit ca să îmi cumpăr un frumos buchet de anemone. Lângă mine, o doamnă puțin grăsuță mă săgeta cu privirea.

       — Nu înțeleg de ce asemenea oameni sunt lăsați liberi prin oraș, mormăi ea, în timp ce se uita la niște gladiole.

        Vânzătoarea se prefăcu că nu o aude, iar eu am continuat să îmi aleg anemonele, făcând un mic buchet.

       — Femei depravate, spuse ea pe un ton mai ridicat, privindu-mă pe furiș, umflându-și pieptul deja mare.

        I-am întins florile vânzătoarei și în timp ce îi număram banii, doamna în cauză scuipă și ultimele cuvinte, extrem de revoltată:

       — Trupul tău va arde în Iad pe vecie!

       — Trupul meu a ars aseară, am spus cu voce mieroasă, însă numai de plăcere. Întreabă-ți soțul, am zâmbind cât de dulce am putut și i-am întors spatele, mirosind frumoasele flori și bucurându-mă de soare.

        Din acea clipă, nu mi-a mai păsat de gura lumii. Știam că deciziile mele m-au stagnat într-o poziție inferioară lor, ca statut. Însă niciodată nu îmi vor lua libertatea de a gândi și de a fi eu însumi. Pentru ei nici măcar nu eram oameni și era atât de trist ca să vezi asemenea discriminare. Da, bărbații lor veneau la noi, dar veneau pentru că noi știam să le răspundem cu aceeași monedă în pat. Nu stăteam lemn între așternuturi și așteptam ca fapta să fie consumată. Și noi mângâiam, lingeam, mușcam ușor și jucăuș, arătam "din greșeală" fructul interzis, doar pentru o clipă, ca mai apoi să îl oferim pentru a fi savurat din plin. Nu ne ridicam poalele și număram păianjenii de pe tavan până când bărbatul se prăbușea gâfâind. Eram goale, expuse și senzuale. Ne lăsăm pletele să cadă peste umerii goi, peste sânii plini și zâmbeam ușor rușinate. Nu ne facem de trei ori câte șapte cruci imediat după și ne rugăm la Dumnezeu ca să ne ierte, în cazul în care nu se lasă cu nou născuți și am păcătuit în patul conjugal. Pentru noi, despărțirea este doar o șoaptă, promisiunea unei noi revederi curând.

        Și aici cred că greșesc majoritatea femeilor. Nu doar ele trebuiesc cucerite. Nu doar ele au nevoie de atenție. Un bărbat se păstrează, nu doar se ia de soț.

        În după-amiaza în care am luat anemonele, mi-am găsit camera întoarsă pe dos. Întreg conținutul dulapului era împrăștiat pe podea, două dintre rochiile mele de seară preferate zăceau sfâșiate pe pat, iar cele trei cărți primite de la James și recitite de câteva ori, acum erau doar pagini rupte și aruncate prin mica cameră. Un val de furie m-a cuprins și am simțit cum îmi mocnește în vene. Celelalte fete s-au adunat în spatele meu și au privit scena în tăcere. Toate știau.

        M-am răsucit pe călcâie și am intrat hotărâtă în camera Magdei, fără a mă mai deranja ca să bat la ușă. Tocmai își pieptăna părul.

       — Tu, am mârâit.

       — Ce cauți aici? Se răsti ea, sărind de pe pat.

       — Nu îți mai permit ca să calci în camera mea, vreodată! Am rostit cuvintele clar și apăsat.

        Magda râse, înclinându-și puțin capul într-o parte.

       — Și ce ai să faci, țăranco? Oricât de mult parfum ai folosi, mirosul de bălegar îți este impregnat în piele!

       — Fii atentă aici, pentru că îți spun doar o singură dată! Nu m-am atins de clienții tăi, ba chiar i-am refuzat, din respect față de tine și pentru că ești mai veche în casă. Dar, începând cu seara aceasta, nu o să mai țin cont de nimic! Ești o lașă, altfel nu te-ai mai ascunde când îți faci micile jocuri murdare!

        Cu o privire înghețată, în care se reflecta clar intențiile animalice, ca o felină care nu își scapă prada din ochi, se apropie încet de mine. Eram conștientă că am umilit-o de față cu toate fetele din casă, dar îmi asumam asta până în măduva oaselor. Toate ne-am găsit rochiile cele mai bune sfâșiate, ne-au dispărut lucrurile sau ne-am trezit cu diferite insecte în camere.

       — Ești atât de proastă, încât nici măcar nu știi în ce te-ai băgat! Mârâi ea, oprindu-se în stânga mea și ținându-și pumnii strânși cu putere.

       — Câtă frustrare ai adunat de-a lungul timpului? Am întrebat-o, ținându-mi capul sus și mândria la același nivel. Nu i-am greșit cu nimic, nu aveam motiv ca să fiu altfel.

       — Afară! Țipă ea brusc, toate fetele roind spre camerele lor iar eu m-am îndreptat spre ușă. Înainte de a ieși, i-am aruncat o ultimă privire.

       — Nu ești cu nimic mai presus, Magda. Toate suntem niște păcătoase aici.

        Dar nu a contat. Nu a contat nici când am intrat în camera mea și un șobolan mare cât o pisică castrată mi-a sărit la picioare, mușcându-mă de rotulă. Am făcut febră și transpiram abundent, iar doctorul m-a vizitat zilnic timp de două săptămâni. James nu se dezlipise de patul meu. Mă ajuta ca să merg la baie, ținând cont că în loc de laba piciorului, acum aveam o minge de fotbal. Mă ajuta ca să mănânc și să mă îmbrac.

       — Nu trebuie ca să stai lângă mine, i-am spus într-o seară, slăbită, în timp ce el stătea pe un fotoliu cumpărat recent, pentru citit, și recita cu voce tare câteva poezii, dintr-o carte.

       — Ai febră, răspunse calm, fără a-și ridica ochii din carte.

       — Îți datorez atât de multe! Toată grija ta...

       — Delirezi.

       — De ce nu mă lași măcar să îți mulțumesc? M-am plâns.

        Mă privi pe deasupra ochelarilor lui pentru citit.

       — Pentru că te iubesc, Eva. Ești sora pe care nu am avut-o niciodată. Ești parte din mine și aș prefera de o mie de ori ca eu să fiu în locul tău. Nu se poate asta, așa că sunt aici când ai nevoie de mine. Câte nopți nu ai fost psihologul meu personal?

        Am schițat un zâmbet slab și am închis ochii, greoi de boală și epuizare.

       — Și Magda nu știe încă ce o așteaptă.

        Ultima propoziție nu știam sigur dacă chiar am auzit-o sau mi s-a părut, fiind pierdută deja în vise, însă aveam să aflu în săptămânile care au urmat.