Jurnalul unei păcătoase

Ecce homo

        Încă câteva nopți s-au încheiat cu certuri venite de sus. Magda fusese si ea amintită de câteva ori, iar asta nu îi făcea cu nimic mai ușoară viața aici. Când își auzea numele sau se făcea vreo referire la adresa ei, își acoperea capul cu perna sau se ascundea sub plapumă. Știam că nu va fi ușor, dar nu mă gândeam că vom avea parte de alte probleme atât de curând. Îi mulțumeam cerului totuși că gelozia soției lui îl ținea pe stăpân departe de Magda, dar nu știam cât va dura și nu îmi exprimam oricum îngrijorarea cu voce tare. Prietena mea era suficient de afectată de întreaga poveste și fără gândurile mele.

        Într-una din zile, o mașină parcă în fața curții, ceea ce era perfect normal, pentru că mereu veneau și plecau soldați de aici, sau chiar stăpânul, care uneori făcea câteva drumuri într-o sigură zi. Însă ce a fost diferit de data aceasta era persoana care coborâse din ea, alături de alți doi soldați. Alfred venise și el, însă singur în altă mașină și mă întrebam de ce, pentru că era evident că aveau loc toți în prima. Aceste lucruri nu mă priveau, dar noul venit era atât de ciudat chiar și pentru locul acela, încât toate îl priveam pe furiș, curioase. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, poate chiar mai în vârstă puțin, ras în cap și cu cearcăne mari și închise la culoare în jurul ochilor. Avea mâinile legate cu o funie asemănătoare celor cu care sunt spânzurați oamenii,  iar îmbrăcămintea lui era formată dintr-o pijama în dungi alb-albastre care atârna pe trupul subțire. Își târa picioarele într-o pereche de bocanci mult prea mari pentru el, extrem de murdari și rupți pe alocuri. Se vedea cu ușurință că nu purta șoșete, deși afară era frig. Tremura ușor și nu îndrăznea să privească fețele oamenilor din jurul său, uitându-se cu ochi mari la casa din fața sa doar preț de doar câteva clipe. Soldații s-au oprit și ei lângă bărbat, așteptând noi ordine de la stăpân, însă acesta trecu cu pași apăsați pe lângă ei și intră în hol, strigând puternic:

       — Jane!

        Cei doi soldați l-au împins pe bărbat cu vârfurile armelor spre intrarea casei, iar eu mă întrebam ce a făcut greșit acel bătrân, pentru că după aspect și modul în care era tratat, avea mulți ani de închisoare în spate. Probabil își merita soarta, mă gândeam, iar eu știam cel mai bine că de cele mai multe ori, aparențele înșală. Când au ajuns cu toții în pragul casei, stăpânul se întoarse spre ei, îl privi pe deținut cu furie și îl lovi pe cât de brusc, pe atât de puternic cu palma peste față.

       — Doar nu crezi că vei intra în casa mea, șobolanule!

        Deși bărbatul se clătină vizibil pe picioare, doar își acoperi fața cu mâinile și se strânse cât putu de mult într-o poziție spășită, fără să scoată un singur cuvânt. Am simțit fiori pe spinare, însă continuam să întind hainele, privind totuși scena pe furiș. La câteva secunde distanță apăru și miss Jane, care cercetă uimită oamenii din fața ei.

       — Ce se întâmplă aici? întrebă ea, încruntându-se.

       — Ecce homo*! spuse tare Alfred, arătând cu o mână spre bătrân, fără a-l privi însă, apoi scuipă pe jos în semn de scârbă.

       — El e..., aproape șopti Jane, apoi își privi soțul, neînțelegând. Ai spus că nu îl vei aduce niciodată aici!

       — E ultima ta șansă, sublinie stăpânul cuvintele, apoi se întoarse spre bărbat și îl întrebă: ce ai de făcut acum?

        Acesta îndrăzni să ridice ochii o clipă, pentru a-l privi, dar răspunse tot cu privirea în pământ:

       — Trebuie să o consult.

        Vocea îi era atât de neașteptat de calmă și de plăcută, încât șocul mă făcu să mă opresc câteva momente din ce aveam de făcut. Am privit-o pe Magda, care mătura curtea și părea la fel de șocată ca și mine.