Jurnalul unei păcătoase

Josef

        Nu știu sigur cum, însă de ceea ce mă temeam cel mai tare atunci, s-a întâmplat în cele din urmă. Miss Jane și-a primit tinctura și a respectat tratamentul cu strictețe. De două ori pe zi, aceasta își bea ceaiul în care dizolva câte o linguriță din acel lichid maroniu și vâscos. Stăpânul, în schimb, nici nu mai dormea în camera lor și nimeni nu înțelegea de ce. Partea bună era că nu se mai certau și reușeam să ne odihnim mai bine, dar bea mai mult și niciodată nu știai la ce să te aștepți de la el când era așa. Încercam totuși să nu o las pe Magda singură, sau cel puțin, nu pentru mult timp. Dar, într-o zi, a coborât în beci după legume și eu făceam paturile în camere, schimbând lenjeriile. Nu îmi făceam griji peste zi, pentru că mereu erau câțiva soldați în curte sau în casă și stăpânul era ocupat cu ei. Însă când am intrat în bucătărie și am văzut că Magda nu s-a întors cu legumele, bucătăreasa fiind deja agitată, m-am oferit instant să merg după ea. Am coborât încet treptele din lemn, privind în jur prin semi-întunericul beciului, care avea doar trei geamuri mici și înguste poziționate foarte sus. Îmi amintesc cum inima îmi bătea mai să îmi spargă pieptul când am observat coșul din nuiele împletite căzut pe jos, cu câteva cepe și morcovi împrăștiați în jurul lui. Am știut că ceva nu e în regulă și încercam să mă pregătesc mental pentru orice ar fi urmat. Însă imaginea ei tot mi-a cutremurat sufletul.

        Stătea ghemuită pe jos, cu genunchii strânși la piept în poziție fetală. Privea în gol cu o expresie împietrită și totuși, o lacrimă îi atârna în colțul ochiului, gata oricând să cadă. Hainele îi erau sfâșiate, iar pe obraz avea o pată mare și roșie, semn că a fost lovită. M-am grăbit lângă ea și m-am lăsat pe vine, privind-o tremurând.

       — Magda? Am șoptit, însă fără rezultat. Magda? Am repetat nesigură și am atins-o cu vârfurile degetelor peste umăr. A tresărit puternic și m-a privit de parcă atunci conștientiza că mă aflu acolo. Sunt eu, continuam să îi vorbesc blând, iar în acel moment a început să plângă cu adevărat.

       — M-a atins, Eva! Spuse ea cu groază, apoi scutură capul când am încercat să o iau în brațe. Nu, nu m-a atins. Și-a bătut joc de mine! Și-a bătut joc de mine..., suspina ea și am reușit să o cuprind într-o îmbrățișare strânsă.

       — Sunt aici, sunt aici, îi mângâiam părul acum încâlcit și încercam cu greu să îmi înghit lacrimile. Îmi pare rău, Magda! Îmi pare atât de rău!

        Am stat așa, pe podeaua rece a beciului nici nu știu cât timp, apoi am ajutat-o să se ridice și să își aranjeze cât de cât hainele care atârnau. Am luat-o înainte, luând și coșul cu legume în brațe și m-am asigurat că nu e nimeni pe holul până la camera noastră. Am dus-o pe Magda înăuntru și am asigurat-o că mă întorc, luând cheia cu mine și închizând pe dinafară. Am dus repede legumele în bucătărie, ignorând cuvintele bucătăresei care variau de la "incompetente" și "neserioase", apoi m-am apropiat de Karla și am privit-o serioasă în ochi, deși și ea era pe punctul de a mă mustra.

       — E vorba de Magda, am spus și m-am oprit, pentru că ceva parcă mă strângea de gât, sugrumându-mă.

        Femeia făcu ochi mari, înțelegând. Știau toți de slăbiciunea monstrului pentru Magda, așa că doar dădu o dată din cap și am avut nevoie de tot autocontrolul din lume pentru a nu fugi de-a dreptul până la noi în cameră. Era întinsă în pat, dar nu dormea. Am ajutat-o să se dezbrace și i-am aruncat hainele pe jos, iar când i-am tras cămașa de noapte peste talie și șolduri, am observat că sângera. Nu era abundent, însă cât de dur fusese monstrul, încât să îi provoace leziuni interioare?

        După ce am învelit-o, m-am așezat lângă ea și am mângâiat-o pe păr până a adormit. M-am întors la treabă, închizând-o din nou în cameră și asigirându-mă înainte că are apă și o oală de noapte la îndemână. Eram agitată, făceam lucrurile mecanic și am mâncat probabil mai puțin de un sfert din farfurie. La masa noastră, a servitorilor, a oamenilor fără valoare, liniștea era sufocantă. Toți știau ce a pățit Magda și toți erau părtași la neputința ei. Îmi venea să țip, să le sparg prețioasele vase din porțelan, să îl lovesc în față pe nemernicul care se credea Dumnezeul acestei case cu tot ce se afla în ea și să îi spun femeii sale că el nu merită să îi aducă pe lume un plod cu care va împărți același sânge! Știam că mă va împușca direct în frunte dacă voi face toate astea și totuși, tentația era atât de mare, încât strângeam cu toată forța marginea scaunului în mâini pentru a nu mă ridica și a-mi pune fanteziile în aplicare. În schimb, noaptea, am luat hainele Magdei și am mers în spatele casei. Le-am făcut grămadă într-un lighean vechi din metal, peste care am turnat puțină benzină și le-am dat foc, privind minute în șir flăcările care se ridicau nervoase în aer.