Jurnalul unei păcătoase

Nu trăim, cu adevărat, niciodată

Săptămânile s-au transformat în luni și lunile în ani. Miss Jane adusese pe lume un băiat blond cu ochi albaștri și stăpânul era atât de mândru, încât îl etala ca pe un trofeu de fiecare dată când cineva venea la ei. Au avut o perioadă cu multe dineuri, nașterea băiatului se pare că îi readuse buna dispoziție lui Alfred, deși peste zi era același om rece și hotărât. Obișnuia să se laude cât de bine decurge totul la muncă, iar eu nu reușeam să înțeleg ce poate să însemne asta. Mai mulți oameni de ucis?

A apărut o nouă angajată, o bonă bătrână care se ocupa de copil, în special când ei petreceau până noaptea târziu. Chiar și miss Jane se pare că își revenise, era mai veselă și de ceva timp împărțea din nou aceeași cameră cu soțul ei. O simțeam ca pe o trădare, deși nu ar fi trebuit să simt nimic. Dar faptul că știa totul și totuși, accepta situația, era dezamăgitor. Ai fi zis că datorită tuturor acestor schimbări, Magda va fi lăsată în pace, însă Alfred cred că dezvoltase o obsesie pentru ea. Și nu era singurul.

Hans, fiul său, avea o atracție inexplicabilă pentru Magda. Mergea la ea, cu pașii săi mici și nesiguri, și își încolăcea brațele în jurul picioarelor ei. Apoi se cerea în brațe și întindea mâinile, pentru a se juca cu părul care îi ieșea uneori de sub bonetă. Când cel mic a făcut asta pentru prima dată, eu și Karla am rămas nemișcate, cu ochii la ea. Știam amândouă cât de tare au afectat-o traumele la care a fost supusă și ne așteptam să respingă copilul, sau chiar mai rău. Însă ea a văzut în el inocența unei minți asemănătoare acum cu a ei, așa că l-a luat în brațe și au ieșit în curte ca să se joace. De atunci, o conexiune ciudată și frumoasă s-a format între ei. Îi arăta cerul și norii, îl ridica să atingă frunzele copacilor din jurul gardului și stăteau minute întregi pe spate, în iarbă, în timp ce Magda îi spunea povești și găseau nori care semănau cu personajele ei. Miss Jane nu avea nimic împotrivă, cred că vedea asta ca o compensație pentru ce îi făcuse soțul ei Magdei și stătea și ea deseori afară cu ei, ba citind, ba croșetând, în timp ce bona doar îi privea. Dar nu o singură dată l-am surprins pe Alfred privind-o pierdut cum se joacă cu fiul său, în timp ce toți erau în curte. O dată am intrat în sufragerie și el era la geam, cu mâinile în buzunare, privind scena din fața lui. Magda și Hans sortau frunzele toamnei pe culori, de la cele mai deschise la cele mai închise. Mă înfioram când o privea așa, știind că soarta ei este în mâinile lui.

Eu și Klaus ne vedeam rar, dar ne iubeam cu aceeași intensitate, pentru că trupurile noastre tânjeau unul după celălalt în perioadele în care distanța ne unea. Însă după câteva luni de aventuri, i-am povestit despre Magda. Și că trebuie să o ajutăm cumva, pentru că se pierde pe sine.

- Nu pot să fac asta, dădu el din cap, încruntându-se. Poate pe tine te-aș putea cumpăra de la el, dar cu ea e diferit. Nu va renunța la Magda decât în clipa în care îi va oferi personal un glonte în cap.

- Nu vorbi așa, m-am ridicat în fund, în pat, strângând cearceaful la piept. Trebuie să supraviețuiască, îi datorez asta!

- Sunt naziști, Eva! Sunt dumnezei în lumea lor!

Am strâns pumnii, am inspirat adânc și am vorbit calm și clar, deși în mine se dădeau războaie:

- Sunt însărcinată.

Am spus-o fără să gândesc, fără să mă mai consum înainte pentru că încă de când am aflat, sufletul îmi atârna greu. Știam că are eticheta de "bastard" pusă în frunte înainte ca cineva să știe de existența lui și mai știam și cât de scurtă îi va fi viața pe această lume, dacă stăpânul află. Și dacă, printr-o minune, m-ar fi lăsat să rămân, l-ar fi ucis înainte să inspire aerul acestei lumi. Nu eram genul de om care căuta mila altora, dar acum era vorba de copilul care îmi creștea în pântece. Copilul lui Klaus. Până atunci m-am frământat continuu, am știut că nu voi fi în stare să pronunț cuvintele cu voce tare dacă mă gândesc prea mult la ele. Așa că doar le-am spus, pur și simplu, cu pulsul mărit și frica ascunsă în piept.

Nu mi-a cerut să repet și nici nu m-a întrebat cum s-a întâmplat asta. Știam prea bine amândoi. Totuși, Klaus avea o vârstă și nu se complica cu întrebări fără rost. Însă modul în care mă privea, de la uimit, la înduioșat și apoi îndurerat, mă lăsase fără aer. Vedeam cum cugetă și își caută cuvintele, iar asta nu era de bine.

- Sunt însurat, spuse el într-un final, dar nu era o scuză, ci o mărturisire. Totul a fost condiționat, nu ne avem la suflet și ea stă în continuare cu familia ei, în Anglia. Îi trimit bani regulat, pentru că este de datoria mea. Nu mi-a oferit copii și nici nu m-am gândit prea mult la asta, până acum. Dar tu, cu burta rotundă pentru mine, e tot ce mi-aș dori să văd vreodată. Însă nu am cum să îi explic lui Alfred de ce anume păstrez copilul și relația cu tine. Nu ar înțelege, nu fără să își dea seama. Și atunci, vor fi trei vieți în joc.

L-am privit și nu știam cum să reacționez. Dacă vreodată am simțit cea mai mică urmă de speranță pentru momentul în care îi voi spune, aceasta a dispărut fără urmă. M-am ridicat și mi-am cules hainele de pe jos.

- Nu sunt de-ai lor, Eva, se ridică într-un cot, vorbind grav și încruntat. Tot ce mă ține în siguranță sunt armele și banii.

- Știu, am spus, în timp ce mă îmbrăcam și la final, înainte să plec, i-am spus doar atât: data viitoare, te rog, cheamă un doctor.

Și așa a făcut. I-am mulțumit lui Dumnezeu că nu am trecut prin ceea ce a fost nevoită draga mea Rita ca să treacă, dar asta nu înseamnă că mi-a fost ușor. În acel moment, s-au rupt părți din mine de care nici nu știam că există. Părți care erau pregătite să mă formeze și să mă pregătească pentru o nouă etapă din viața mea. Bucăți care, împreună, m-ar fi completat ca femeie. Și totodată bucăți care au rămas, până în ziua de astăzi, pierdute.

După întreaga procedură, simțeam cum se învârte lumea cu mine. Îmi era rău și amețeam, dar Klaus mi-a oferit răgaz pentru că știa că de asta am nevoie acum. Când am ieșit din dormitor, el aștepta pe hol, așezat pe un mic scaun tapițat, cu fața în palme. S-a ridicat automat, iar eu am întins o mână spre el. Mi-a cuprins-o, însă m-am retras și în palma lui a rămas, în formă de cerc, panglica. A strâns-o în pumn, închizând strâns ochii, apoi m-a privit mai pătrunzător ca niciodată.

- De ce?

- Pentru că mi-ai dat speranță. Ceea ce este prea periculos pentru mine. Și pentru că, după atâția ani în care doar am visat la tot ce a fost între noi, am crezut că vei găsi o soluție. Însă nu trăim, cu adevărat, niciodată.

Și am plecat.

Aceea a fost ultima dată când l-am mai văzut pe domnul Klaus. Însă nu îmi părea rău, ba mai mult, mă simțeam eliberată. Fusese o iluzie frumoasă, dar rămăsese la stadiul de iluzie chiar și în momentele când eram împreună. Și faptul că am ucis un suflet în numele acesteia, pentru mine era de neiertat. Dar, un altul avea nevoie de mine acum.

Anii de război se pare că se apropiau de final, pentru că stăpânul era din nou agitat. Dar acum era diferit. Atmosfera era sobră în casă, el venea târziu și se închidea în biroul lui, de unde nu ieșea câteodată toată noaptea. Soldații erau nervoși și ei, cărau dosare întregi din conac și nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Karla reușise să audă o frântură dintr-o conversație și ne spusese că nemții pierd tot mai mult teren. Că războiul nu mai e în favoarea lor și oricât am încercat să ne bucurăm auzind asta, gândul că monstrul ar vrea să scape de noi era terifiant. Tot ce ne rămânea de făcut era să așteptăm și să vedem ce are soarta pregătit pentru noi.