Jurnalul unei păcătoase

Domnul Klaus

         Au trecut câteva săptămâni de la incidentul cu Magda. Se făcuse bine, dar se ofilea pe zi ce trece. Monstrul mai profitase de ea și cu alte ocazii, iar aceasta trăia într-o acceptare nefirească. Spunea că e mai ușor dacă se supune, că stăpânul era mai blând cu ea când era cuminte și că îi șoptea lucruri la ureche. Însă când m-am trezit într-o dimineață, stătea în fața oglinzii iar părul ei lung, frumos și roșcat era tot grămezi la picioarele scaunului pe care stătea. Se tunsese până la umeri. M-am apropiat de ea și am privit-o în oglindă, apoi i-am zâmbit trist.

       — Vrei să îndrept eu restul?

        A aprobat cu o mișcare a capului și am luat foarfeca ruginită, nivelând ceea ce tăiase Magda strâmb și am pupat-o pe obraz când am fost gata.

       — Să știi că îți stă tare bine! Am complimentat-o, dar își puse repede boneta în cap și ne-am întors la treabă fără a mai scoate un cuvânt.

        În seara aceea, Karla ne-a anunțat că Alfred ține un dineu special. Era Crăciunul, iar noi urma să purtăm rochii de un roșu închis, lungi până la pământ și cămăși cu guler înalt, galben grâu. Ne-a spus să ne împletim părul, astăzi renunțam la bonetă, și să avem mare grijă la ținută, servire și comportament. Am așezat fața de masă din mătase, napron lung din catifea roșie, am folosit cel mai scump set de farfurii și tacâmuri, pahare de cristal și la mâncare am muncit toate, sub atenta supraveghere a bucătăreselor. Miss Jane, îmbrăcată într-o rochie superbă de culoare verde, brodată manual, se plimba printre noi, dând indicații uneori, alteori odihnindu-se pe fotoliu sau în balansoarul din sufragerie, lângă șemineu. Îi era mai mereu somn, dormea des la amiază și o supărau grețurile în fiecare zi. O ajutau puțin ceaiurile cu lămâie, de care aproape că a devenit dependentă și suportase cu brio toate mirosurile ce se învârteau prin casă, de dragul dineului. Nu știam dacă mai are vești de la Josef și nici nu îndrăzneam să întreb. Dacă acesta fusese cu adevărat deportat, picioarele lui degerate nu mai lăsau urme pe lumea asta.

        Eram încântate amândouă de rochiile cele noi și ne admiram una pe cealaltă. Magda mi-a cerut să îi împletesc și ei părul și privi tristă, aproape dezamăgită cum îmi leg propriul păr la capătul împletiturii cu panglica pe care o păstrasem cu atâta sfințenie. Nu spuse nimic și nici nu era cazul, știam ce simte și nu o judecam. Ba mai mult, empatizam cu ea, dar nici asta nu reușea să îmi schimbe sentimentele. Nu voiam să cred că toți bărbații sunt cruzi, pentru că James era cea mai umană persoană pe care eu o cunoscusem vreodată. Dragul meu James... oare era bine? Reușise să scape din orașul acela, de oamenii care îl urmăreau? Mă rugam adesea pentru el în nopțile în care dorul aproape că mă sufoca și îmi imaginam că a ajuns în Marea Britanie, că se plimbă în stilul lui specific și cochet pe străzile orașului, zâmbind în colțul buzelor așa cum doar el știa să facă. Îi ceream lui Dumneze să îl țină în viață chiar și cu prețul de a nu-l mai vedea niciodată. Doar să fie bine.

        Am început să aducem băuturile pe mese, pentru că oaspeții începeau să apară și miss Jane ne-a spus clar că dorește ca toată mâncarea să fie servită caldă. Așa că așezam sticlele cu cel mai bun și vechi vin și coniac, lichior pentru doamne, în timp ce două cupluri au intrat în sufragerie. Apoi doi bărbați, unul aproape chel, foarte slab și care purta niște ochelari rotunzi, iar al cincilea invitat a oprit lumea în loc din prima secundă în care a intrat în casă. 

        Era inconfundabil, deși parcă avea cearcăne acum, însă acest detaliu îl făcea mai matur, mai masculin, mai atrăgător, dacă asta chiar era cu putință și pur și simplu nu mai eram capabilă să îmi iau ochii de la el. Mă hipnotiza, la fel cum făcuse în parfumeria doamnei Lu, la cafenea, în casa mamei Daya. Inima mea păstrase la fel de vii amintirile cu el exact ca în acele clipe în care s-au format și intensitatea lor mă surprinseră și pe mine. Domnul Klaus era îmbrăcat la costum, cu cămașă albă și cravată. Paltonul gri îi era perfect croit peste umerii lați și m-am apropiat ca în transă, atrasă de un magnet invizibil de omul care îmi bântuise visele în miez de zi. Da, eram o simplă slujitoare, dar corpul meu nu mai era folosit de fel și fel de oameni și asta îmi oferea puțin curaj. Am ajuns în fața lui și cu gesturi simple, am întins mâinile ca să îi iau paltonul. Atunci m-a privit în ochi cu adevărat poate pentru prima dată. L-a dat jos și mi l-a oferit, iar eu am reușit cumva să mă rup din transă și să mă întorc, cu haina lipită de piept, pentru a o așeza în cuier. Am încercat cât mai mult să îi inspir parfumul, să îl memorez, să îl păstrez într-un colț al minții pentru eternitate. Îl mai simt uneori, dar dispare la fel de brusc precum se face simțit și toate sentimentele avute par mai vii ca niciodată. Poate de aceea reușesc să scriu cu atâta claritate aceste memorii, pentru că mintea mea își ia impulsuri din locuri, oameni, o vorbă dusă de vânt și le asociază cu întâmplările din trecut.

        Oricum, Magda mă văzuse strângând în brațe haina înainte de a o așeza pe curierul din hol și îl măsură din priviri pe domnul Klaus. Mă prinse de braț și mă întrebă în șoaptă:

       — El e?

        L-am privit și eu, dar nu știam ce să răspund. Poate că nu mai eram în casa mamei Daya, dar mă aflam în locuința unui monstru nazist care nu ne făcea traiul mai ușor, iar libertatea era un cuvânt străin acestui loc. Da, șansele ca el să mă remarce ca pe o femeie în adevăratul sens al cuvântului pur și simplu nu existau.

       — Nu știu despre ce vorbești, am spus într-un final.

       — Eva, stă la masa lor! Asta nu îți spune nimic?

        Am privit din nou tabloul din sufragerie și crunta realitate mă lovi brusc, extrem de dureros și îmi aduse lacrimi în ochi instant. Erau oameni îmbrăcați în uniforme, împreună cu soțiile lor. Oameni care știau ce se petrece, care puneau la cale toate acele orori, care pentru ei, suferința celorlalți făcea parte din viața de zi cu zi și o tratau ca pe un loc de muncă. Erau monștrii deghizați, pentru care sufletul era o monedă de schimb, iar el stătea cu ei la masă. Râdea și vorbea cu ei, făcea parte din grupul lor. Însă de ce o parte din mine nu voia să vadă asta? Poate pentru că e adevărat ce se spune, dragostea e oarbă? I-aș fi găsit orice scuză, aș fi acceptat orice motiv, doar să nu accept adevărul. Încă mai speram ca domnul Klaus să nu fie la fel ca și Alfred. Speram...

        I-am servit până după miezul nopții, cu inima chinuită și mintea frământată. Magda mă privea în tăcere uneori, dar simțeam o anumită indiferență din partea ei și nu era datorită faptului că nu ținea la mine. Ea își pusese definitiv pecetea asupra bărbaților, pentru ea nu mai existau pe lumea asta sentimente adevărate între un bărbat și o femeie, nici măcar nu știu ce a mai rămas intact din ceea ce simțea cândva. Se bloca în lumea ei uneori și singurul lucru în care mai punea suflet era prietenia dintre noi.

        La plecare, i-am dus bărbatului, care mi-a păstrat inima fără să știe atâția ani, paltonul înapoi, l-am ajutat să îl îmbrace și am zâmbit slab când mi-a mulțumit. A fost pentru prima dată când domnul Klaus îmi adresa personal un cuvânt, iar eu schițasem doar un zâmbet. Era ireal, chinuitor, sufocant, pentru că era prima dată în atâția ani și când ceea ce simțeam în legătură cu el nu mai avea nici o parte pozitivă.

        Iar asta îmi frânse inima.