Jurnalul unei păcătoase

Cine ne va crede?

        La un moment dat, soldații au făcut un foc în curte și în acea zi a fost golit biroul lui Alfred. O grămadă de hârtii, câteva zeci de cutii cu dosare au fost arse, iar din toată capacitatea biroului s-au păstrat probabil cinci la sută, iar pe toate acele acte era stampila roșie cu “strict secret” și au fost puse pe bancheta din spate a mașinii stăpânului. Ajutam la căratul și arsul documentelor și am văzut liste cu nume, schițe ale lagărelor și, printre toate, schița unui crematoriu îmi furase privirea și îmi înghețase sufletul. Erau notate pe margini chiar și capacitatea de ardere a cuptoarelor în funcție de câți oameni se ocupă de asta, intensitatea focului și programul de funcționare a acestuia.

        —Ai de gând să o păstrezi? Mă întrebă miss Jane și am tresărit puternic. Dacă era Alfred, cu siguranță nu și-ar fi pierdut timpul cu întrebări.

        —Pentru ce? Am reușit să rostesc, trăgând adânc aer în piept.

        —Pentru cine va veni. Pentru lumea întreagă, spuse cu amărăciune.

        —Cine ne va crede? Am șoptit, pentru că existența unor asemenea atrocități ascunse chiar sub nasul omenirii părea imposibilă și extrem de nerealistă.

        —Atunci arde-o și închide ochii la tot ce vezi aici, spuse și trecu pe lângă mine fără a mai aduce vorba despre asta, ca și cum această discuție nu a avut niciodată loc.

        Îmi oferise ocazia să păstrez acea foaie, dar am fost prea lașă să o fac. Și cum aș fi putut? Dacă m-ar fi prins cineva, nu aș fi pus în pericol doar viața mea. Pentru că încercau să scape de toate dovezile existenței acestui regim barbar și bolnav, oare noi nu eram dovezi umane?

        În acea seară, când mâncam, mi-am dat seama că nu mai conta vechimea noastră aici. Karla nu ne mai dădea ordine de câteva zile, ci lucram toate ca o echipă. Veștile despre război ne unise în mod indirect și eram conștiente că indiferent de statut, soarta noastră ar fi aceeași și depinde de ceea ce va decide Alfred.

        —Mama mea este din Ucraina, zâmbi Karla, privind paharul din fața ei. Fața îi era luminată de focul din sobă și cele două lămpi. Era slujitoare și ea, dar familia la care lucra o tratau cu respect și blândețe. Tatăl meu avea grijă de cai, așa s-au cunoscut. A reușit să o cucerească într-un final și când m-au avut pe mine, stăpânii le-au dat banii pe câteva luni și doi cai, pentru a avea un început ca familie, împreună. Și asta au făcut, au mers în alt oraș unde el și-a găsit de lucru și mama m-a crescut pe mine, apoi și-au deschis o brutărie cu toate economiile pe care le aveau. Stăpânul i-a trimis la trenuri, iar pe mine m-a adus aici. Deși știu ce se întâmplă acolo, încă sper că ne vom revedea când totul se va sfârși.

        Karla își șterse o lacrimă cu șervetul, iar noi toți ne-am întristat.

        —Eu sunt orfană, ridică Zita din umeri. Nu am lăsat pe nimeni în spate, deci nu am speranțe sau așteptări. Și într-un fel e mai bine așa, nu știu cum rezistați voi, cei care încă purtați amintirea persoanelor dragi în minte.

        —Soțul meu a fost trimis la muncă, într-un lagăr evreiesc. Cel puțin, așa mi s-a spus, vorbi Valeria, jucându-se absentă cu mâncarea din farfurie. Am primit o singură vedere de la el în cinci ani, dar nu era scrisul lui, deși îmi era adresată. Îmi transmitea că e bine și că ne vom revedea în curând. Sunt convinsă că s-au amuzat teribil când le-au trimis.

        Am simțit compasiune pentru fiecare în parte, pentru soarta teribilă a celor dragi lor și pentru noi deopotrivă.

        —Voi pe cine ați lăsat în urmă? Ne întrebă Karla.

        —Pe nimeni, am spus. Au murit toți. În schimb, am pierdut un prieten drag. Rătăcit, mai exact, pentru că nu mai știu nimic de el. Nu a fost deportat, dar nici nu știu dacă a scăpat cu viață, am oftat cu gândul la bunul și dragul meu James.

        —Dacă e doar rătăcit, va găsi drumul înapoi, te asigur, îmi zâmbi Zita blând și i-am răspuns cu același gest.

        —Credeți că am putea să spunem o rugăciune? Pentru ei? Întrebă Karla și am aprobat toate, dar parcă nu aveam curajul necesar. Ne rugam pentru sufletele lor, dar nu știam cât de pregătite eram să ne resemnăm cu gândul că cei dragi nu mai sunt printre noi.

        Emoția care m-a trecut a fost neașteptată. Am simțit un fior, apoi un sentiment de liniște mă cuprinse. Așa că am început să spun o rugăciune cu un ton jos, aproape șoptit, iar femeile au închis ochii și au plecat capul, ascultând. Apoi încă una. Și încă una. Și cu fiecare rugăciune spusă, simțeam că mă împac cu întreg trecutul meu. Că îmi accept condiția de păcătoasă și simțeam cumva faptul că Dumnezeu m-a acceptat și El exact așa cum sunt. Mi-am deschis sufletul spre credință din nou, pentru că alungată din lumea mea cum eram, aveam nevoie de iubirea Lui. De sprijin sufletesc.

        Am adormit târziu, pentru că gândurile mi-au zburat departe. Cum ar fi arătat viața mea dacă nu ar fi început războiul? Până când aș fi rămas la mama Daya și ce aș fi făcut după? Planurile mele erau să îl iau pe Oscar și să ne mutăm, pentru a avea și eu posibilitatea să mă angajez. James era un om liber, își putea alege zona în care să facă comerț. Poate am fi mers chiar în Marea Britanie, să o luăm de la capăt cu adevărat. Magda nu și-ar mai fi pierdut mințile, ar fi rămas feblețea tuturor și, cine știe, poate ar fi învățat să iubească un bărbat până la urmă. Am privit-o dormind, cu părul răsfirat pe pernă și mi-am dat seama că în mijlocul acestui haos, nu aș fi putut avea o sursă mai mare de tărie. Am învățat de la cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o cum să devin puternică la rândul meu. De câte ori nu avusese grijă să mă ridic, oricât de urât m-ar fi îngenunchiat viața în momentul respectiv? Îi datoram același lucru. Voiam să fac același lucru pentru ea, pentru că povestea vieții mele s-a dovedit a nu fi una de dragoste, în ciuda fanteziilor mele în legătură cu domnul Klaus. Ci o poveste despre prietenie și devotament necondiționat.