Jurnalul unei păcătoase

Au ajuns

        Asistentele de aici bănuiau ceva. Nu puteam să îmi joc rolul de bătrână senilă pe cât de bine aș fi vrut și faptul că aveam un instinct format de ani de zile în îngrijirea Magdei, era încă un lucru care mă dădea de gol. Mă strecuram mereu seara, după ce se stingeau luminile, în camera ei și dormeam cu ea, pentru că era agitată din cauza acestui loc nou, în care era nevoită să trăiască cu încă câțiva oameni. Luam micul dejun împreună și îi cedam ce știam că îi place. Îi periam părul, apoi ne plimbam prin curte în liniște. Îi mai citeam uneori din cărțile cu poezii pe care le-am găsit în azil și ea asculta pe cât de atentă, pe atât de pierdută ceea ce spuneam. Dacă are vreun sens ceea ce spun. Așa că devenise un secret nerostit între mine și asistentele azilului faptul că eram singura lucidă de acolo. Lăsau de cele mai multe ori medicamentele ei pe noptieră și îmi spuneau să am grijă ca să le ia. Mie au renunțat să mi le mai dea după trei zile. Iar după câteva săptămâni, deja cunoșteam obiceiurile fiecăruia. La masă, una dintre femei avea mereu obiceiul să bată cu lingura în farfurie, până când scoasă din fire, o dojeneam:

        — Mănâncă-ți supa, Edith!

        Atunci mă privea cu ochi mari, se oprea din lovit și începea să mănânce împreună cu ceilalți. Ne era bine, deși mă gândeam adesea că nu fusese ușor în casa mamei Daya, dar fusese perioada în care tinerețea mea a fost scoasă cel mai mult în evidență. Atenția oferită, modul în care jucam bărbații pe degete, chiar și ideea că făceam ceva interzis fusese pe cât de periculoasă, pe atât de palpitantă. Datorită frumuseții mele, tatăl meu se bazase că mă va vinde pentru bani mulți, mama că voi avea un destin măreț de pe urma căruia va trăi fără griji tot restul vieții ei, însă eu nu eram doar atât. Mă vedeam prin ochii lui Oskar și îmi dădeam seama că sunt, mai presus de toate, o supraviețuitoare. Ce a făcut Eva când a fost alungată din Rai? A supraviețuit. A născut copii în chinuri și pot să jur cu mâna pe inimă că a trecut prin asta singură, nu cred că Adam știa cum se moșește un nou născut, ținând cont că erau primii și singurii oameni de pe pământ. A muncit pământul cot la cot cu bărbatul ei și ceva a fost mai presus decât Raiul, copacul Vieții sau șarpele de care s-a îndrăgostit. Da, am scris bine, pentru că numai o femeie îndrăgostită ar fi în stare să calce peste un cuvânt sfânt. Femeia a avut acest curaj și a mușcat din fruct. Adam a poftit și el, dar de câtă lașitate a dat exemplu când nu și-a asumat vina, spunând simplu: "Ea m-a pus!"? Eva nu avea nevoie de un bărbat care să mențină pacea în lume, avea nevoie de un bărbat care să ducă războaie pentru ea. Nu i-a fost permis și nu l-a mai găsit niciodată. Însă a supraviețuit, pentru că asta face o femeie.

        Uneori, îmi mai împleteam părul într-o coadă lungă, peste umăr, îmi atingeam gâtul cu puțin parfum și îmbrăcam una dintre rochiile mai speciale, care îmi scoteau în evidență silueta la fel de subțire, cum fusese mereu. Magda mă admira în tăcere de fiecare dată când făceam asta, apoi mergeam și ne odihneam în living, ascultând muzică la radio sau citind. În acea zi, mă simțeam puțin obosită, așa că doar stăteam în fotoliu, ușor răzemată pe spate, cu ochii închiși și ascultam muzica lentă care ajungea până la noi. Magda ieșise afară și număra florile din grădină, pentru a vedea dacă a mai apărut vreuna nouă. La un moment dat, cineva exclamă surprins:

       — Cunosc parfumul ăsta!

        Am deschis ochii instant. Nu aveam curaj să mă uit în jur și totuși, printr-un instinct pe care nu puteam să îl controlez, ochii mei l-au căutat printre oamenii din jur. Cum aș fi putut să nu îl recunosc? Chiar dacă părul lui trecuse de la blondul acela cald, la grizonat, iar fața lui nu mai era la fel de netedă, ochii i-au rămas aceeași. Strălucirea din ei nu se pierduse și postura lui era inconfundabilă. Atunci am simțit niște emoții atât de mari, cum nu am mai simțit de zeci de ani. Emoții care s-au oprit parcă în gât, lăsându-mă fără cuvinte. Mi-am șters automat lacrimile, parcă în ciudă pentru că îmi întunecau privirea și mă împiedicau să îl privesc.