Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 20

Riley

    Am făcut-o. În sfârșit am făcut-o.

    Mi-am luat inima în dinți, mi-am înfruntat temerile și am sărutat-o. Deși o parte din mine simte că o trădez, Aimee are acel ceva care nu mă lasă să stau departe de ea.

    Am luptat cu mine în tot timpul ăsta să stau departe de ea și văzând că nu reușesc, m-am amăgit cu speranța că dacă nu mă apropii prea mult de ea totul va fi bine. Că îmi va trece, sau măcar că nu se va înrăutăți..

     Dar, la naiba, până și timpul petrecut lângă ea a fost pentru mine ca o gură de aer proaspăt când eu mă chinuiam să respir.

     Cu toate acestea, remușcările mă apasă în mod continuu în piept și îmi îngreunează respirația. Știu că ea și-ar fi dorit să fiu fericit, însă ceva nu se simte ok..

     Aimee m-a găsit pe marginea prăpastiei, undeva între pustiu și furtună, și dacă nu mi-ar fi întins mâna nu știu cât ar fi durat până să decid să mă arunc.

     Într-un fel, îmi văd salvarea în ea. Zâmbetul ei contagios mă face să cred că poate totuși viața e frumoasă, și în ochii ei maro-aurii nu poți să nu citești cuvântul speranță.

     M-a făcut să-mi pun la îndoială toate hotărârile din ultimul an și în același timp m-a făcut să mă simt mizerabil.

     Mizerabil pentru că simt iar, pentru că sper, pentru că mi s-a dat această șansă. Mizerabil că trăiesc..că eu trăiesc.

     Și știu că merită sinceritate și că nu pot continua să mă ascund. Însă e atât de greu să te deschizi, să vorbești de lucruri care încă îți fac rău.

     De un gol în piept care cel mai probabil nu va trece niciodată, dar cu care am învățat să trăiesc...cel puțin oarecum.

     N-am văzut-o venind.
     N-am așteptat-o.
     Nici măcar nu am dorit-o.

     Dar a venit și mi-a întors lumea pe dos. Poate ea e salvarea mea, sau poate ea e pierzania. Dar am nevoie de prezența ei ca de aer.

     Mâine îl va cunoaște pe adevăratul Riley, pe cel care eram înainte și nu pot să nu fiu îngrijorat. Poate mă va condamna, poate nu va înțelege.. poate va pleca. Dar dacă nu o fac acum, nu o voi face niciodată.

     Scot capul din plapumă și pun mâna pe telefon.

     R: Ce faci, cea mai fraieră?

     Până la ora asta ar trebui să fii ajuns deja acasă, însă răspunsul său întârziat îmi dă timp să mă regândesc la tot, să mă răzgândesc.

      A: Mă uit la un film, cel mai fraier. Tu ce faci?
      R: În pat. Mâine la ora 7 trec să te iau.
      A: Mâine? Dar mâine e duminică.

     Răspunsul ei mă face să zâmbesc. Probabil Clarissa deja i-a spus că duminica am treburile mele.

     Verișoara mea e atât de previzibilă încât mi-am dat seama de ceva timp că au vorbit despre mine. E curioasă din fire și nu poate să își țină gura prea mult, dar pentru prima dată nu m-a întrebat nimic.