Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 24

     Cearta cu Riley mi-a lăsat un gust amar în gură și un disconfort teribil.

     Mă simt vinovată pentru atitudinea pe care am avut-o și pentru că am lăsat niște vorbe să mă afecteze. Mi-a arătat în nenumărate rânduri că însemn mult pentru el, iar eu am fost egoistă și m-am gândit doar la mine.

    Nu îi e ușor nici lui. Viața a fost crudă cu el și i-a oferit mai multă durere decât fericire.

     Am încercat să îl sun de mai multe ori, însă nu răspunde. Știu că are nevoie de timp ca să se liniștească așa că am împachetat câteva lucruri și am plecat cu o zi mai devreme spre casă.

     Am ajuns destul de repede acasă și fiindcă părinți mei sunt încă la muncă, m-am băgat în camera mea cu căștile în urechi.

     Nu știu exact cât timp a trecut, însă la un moment dat am auzit mișcare prin casă, semn că mama a ajuns.

     Am coborât din camera mea și am zărit-o pe mama la bucătărie, încercând să pregătească cina.

     — Aimee, cum de ești acasă? Trebuia să vii abia mâine.
    
     O strâng cu putere în brațe.

     — S-a întâmplat ceva, draga mea? De ce ești supărată? Are legătură cu băiatul ăla? întreabă ea.
      — Da, mamă. Am nevoie de un sfat de la cea mai importantă persoană din viața mea..

     Aceasta înțelege ce vreau să spun și ne așezăm pe canapea unde îi povestesc detaliat tot ce s-a întâmplat cu Riley, până la vorbele lui Robb și cearta din camera de cămin.

     Aceasta mă ascultă fără întrerupere și când termin de povestit, mă mângâie blajin.

     — Off, puiul mamei. Ai fost nedreaptă cu el. Știu că nu e tocmai situația ideală pentru voi, însă din ce mi-ai povestit, pare că băiatul ăsta chiar ține la tine. Trebuie să fii matură și să înțelegi că fata aia va avea mereu un loc în inima lui, însă asta nu înseamnă că pe tine te va iubi mai puțin. Te poate iubi și pe tine din tot sufletul său. Și faptul că a fost atât de deschis cu tine spune multe despre el. Mi-ar plăcea să îl cunosc.
      — Nu știu, mamă, dacă va mai vorbi cu mine vreodată.
      — O va face, vei vedea. Însă trebuie să învățați să comunicați, nu să vă certați. În liniște și cu calm. Doar așa se rezolvă neînțelegerile.

      O îmbrățișez și îi mulțumesc pentru sfaturile bune pe care mi le dă întotdeauna.

     — Mamă, trebuie să mai știi ceva.., spun eu.
     — Ce anume, draga mea?
     — Între mine și Riley s-au întâmplat și alte lucruri.

     Se blochează pe moment înțelegând la ce mă refer și apoi îmi zâmbește duios.

     — Nu mai suntem în Evul Mediu, draga mea. Nu mă șochează lucrul ăsta și nici nu voi începe acum să te cert pentru un lucru pe care l-ai făcut deja. Mă bucur că ai avut curajul să vorbești cu mine despre asta și sper doar că deții suficiente informații ca să știi să te protejezi.
     — Da, mamă, stai liniștită.
     — Și cum a fost? întreabă ea
     — Ce să fie? o întreb eu nedumerită.
     — Știi tu..prima dată.
     — Mamăăă, nu pot vorbi cu tine despre asta.

     Obrajii mi se îmbujorează instant și rușine prinde rădăcini în sufletul meu. Suntem noi deschise una cu cealaltă, însă nu pot să îi spun chiar tot..

     Telefonul meu începe să vibreze necontenit ca o salvare din situația asta inconfortabilă.

     R: Unde ești? Te-am căutat peste tot.

     Simt cum inima mea o ia ușor-ușor la goană și un surâs îmi apare pe față. Credeam că nu vrea să mai știe nimic de mine..

     A: Sunt la părinții mei, am plecat mai devreme.
     R: Am înțeles. Ai puțin timp și pentru mine?
     A: Sigur, chiar mi-ar plăcea să vorbim.
     R: Ok, te sun când sunt în apropiere.

     Sincer, eu credeam că vrea să mă sune, dar să vină până aici mi se pare mult mai potrivit. Așa voi putea să discut cum trebuie cu el și să îi spun cât regret.

     Drumul nu va dura prea mult, așa că mă duc repede să fac un duș și mă aranjez puțin pentru ieșire. Iau o pereche de jeanși la întâmplare și trag hanoracul lui peste tricou alb.

     Curând mă sună că a ajuns și eu mă îndrept spre mașina lui. Deschid portiera și mă așez pe scaunul pasagerului. Mă privește zâmbind.

     — Încă sunt de părere că hainele mele îți vin mai bine ție, spune el privindu-mi hanoracul.
      — Riley, îmi pare nespus de rău pentru atitudinea mea de azi. Trebuia să am încredere în noi și să nu mă las afectată de vorbe. Știu că și ție îți e greu, spun eu sincer.
      — Te înțeleg, într-o oarecare măsură. Aveai nevoie de o asigurare, iar cum eu nu prea sunt genul care spune ce simte, am dat-o în bară. Dar vreau să știi că însemni enorm pentru mine. Și deși poate e prea devreme pentru asta, nu vreau sub nicio formă să te pierd.

      Mă apropii de el și îi cuprind fața cu palmele mele firave.

     — Știu, Riley, chiar știu. Mă faci să simt asta și lucrul ăsta e mai important decât orice cuvânt. Am fost o fraieră..
      — E un obicei al tău, spune el râzând și eu îl lovesc jucăuș în piept. Promite-mi că nu ne vom mai certa niciodată.
      — Nu îți pot promite asta, însă îți promit că voi face tot ce îmi stă în putință să evit treaba asta și să rezolvăm orice nelămurire stă între noi..
      — Cred că mă pot mulțumi cu asta..momentan, spune el.

     Îi zâmbesc și buzele noastre se apropie, tânjind cu jind după această atingere, acest act pur de iubire. De parcă întregul scop al vieții mele a fost să pot simți lucrul ăsta, să pot trăi acest sentiment..

     Ne îndepărtăm unul de celălalt după minute bune și o idee îmi trece prin minte.

     — Mi-ar plăcea să rămâi aici în seara asta, dacă și tu vrei.
     — Adică la tine acasă? întreabă el plin de curiozitate.
     — Da.
     — Și părinții tăi?
     — Mama știe deja de tine, tata va fi o provocare, spun eu râzând.
     — Are pușcă sau ceva?
     — Nu are, spun eu.
     — Atunci cred că mi-ar plăcea să mă trezesc cu tine în brațe.
     — Cu mine în brațe?! Tu vei dormi în camera de oaspeți.

      Fața îi încremenește brusc și zâmbetul îi piere de pe față. Un râs incontrolabil mă bufnește.

     — Am gluuumiiit, spun eu.
     — Nu ești corectă deloc, spune el începând să mă gâdile.
      — Nu, Riley, te rog eu nu, țip eu printre hohotele de râs cauzate în parte de expresia lui cât și de gâdilatul malefic.
       — Să te joci așa cu inima mea, spune el continuând jocul. Chiar meriți o pedeapsă.
       — Nu m-aș juca niciodată cu inima ta, spun eu sincer.

      Se oprește brusc și mă privește zâmbind, oferindu-mi din nou zâmbetul acela care îmi face genunchii să se înmoaie. Mă sărută din nou cu poftă de parcă buzele mele erau aer și el nu putea respia, iar eu parcă nu mă mai pot sătura..