Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 49

     — Iubito, aș vrea să știi că mi-am putut da seama cât de mult te-a deranjat ceea ce Alma a spus, îmi spune el în intimitatea camerei lui, înainte să ne băgăm la somn.

     Pentru că în ultimul timp suntem efectiv nedespărțiți. Unde e unul e și celălalt. Și deși multe cupluri ar considera asta prea mult, sau plictisitor, noi ne bucurăm în întregime de momentele petrecute împreună.

     Oftez adânc când parcă retrăiesc momentul stânjenitor de mai devreme și trag plapuma mai aproape de gâtul meu, strângând-o în unghii. Pentru că momentul acela încă îmi provoacă fiori reci pe piele, în ciuda temperaturii ridicate din cameră.

     — Nu e vorba că m-a deranjat, îi răspund eu. Doar că mi s-a părut complet neadecvat. Ne văzuse împreună și parcă tot ce încerca să facă era să-mi demonstreze că o parte din tine îi va aparține mereu...

     — Când eram împreună cu ea, simțeam nevoia să fac lucruri care nu îmi stăteau în fire, de teamă că nimic nu ar fi de ajuns. Cu tine pot fi eu. Nu mă tem să mă arăt așa cum sunt de fapt, pentru că știu că mă cunoști mai bine decât oricine. Iar în ce privește balul...nici măcar nu m-am gândit să îți cer oficial să fii partenera mea pentru că, în mintea mea, nu exista altă posibilitate. De parcă era ceva normal ca soarele ce răsare dimineața.

     Vorbele sale mă fac să zâmbesc ușor și îmi încălzesc trupul. Da, îl cunosc mult mai bine decât ar permite puținul timp de când ne cunoaștem și nu mi-aș dori niciodată ca el să renunțe la cine e doar pentru a îmi satisface mie plăcerile.

     Până la urmă, în asta constă iubirea. În a accepta o persoană cu tot ceea ce înseamnă ea. Cu bune și rele. La bine și la greu. Iar pentru mine el e mai mult decât mi-aș fi dorit vreodată.

     Îmi așterne un sărut pe buze înainte de a se ridica din pat și a începe să cotrobăie prin sertarul pe care, cândva, avea o poză cu ea.

     Inima îmi stă pe loc în momentul în care scoate din el o cutiuță neagră de dimensiuni micuțe, învelită în catifea.

     Se așează în genunchi chiar în momentul în care eu mă așez în șezut pe marginea patului, iar eu simt că mor încet-încet, lacrimile împăienjenindu-mi ochii.

     — Nu te panica, nu te cer de soție, îmi spune el, parcă citindu-mi gândurile.

     Și nu e vorba neapărat de faptul că nu mi-aș dori, doar că în momentul acesta simt că ne-am grăbi, că mai avem încă multe lucruri de făcut în stadiul de iubiți.

     Deschide mica cutiuță neagră ce adăpostea un lănțișor auriu, cu un pandantiv în forma inițialei A, plin de pietricele prețioase mici.

     Uit să mai respir privindu-l.

     — Am cumpărat acest lănțișor în urmă cu ceva timp, spune el la fel de emoționat ca mine. M-am gândit în primă instanță să iau inițiala numelui meu, ca să mă porți întotdeauna cu tine. Și da, evident, și ca să știe toată lumea că ești a mea, continuă el și pe amândoi ne bufnește râsul. Apoi am realizat că nimic nu mă definește mai bine decât numele tău.

     Lacrimile încep a îmi curge șiroaie pe obraji și de data aceasta sunt de fericire. Doamne, cât de bine se simt...

     Mă sărută scurt pe frunte, apoi revine la poziția inițială, în genunchi.

     — Acest lănțișor va fi simbolul iubirii mele pentru tine. O promisiune nerostită că ceea ce simt pentru tine va dura o veșnicie, că voi fi întotdeauna lângă tine și că singurul lucru ce ne-ar putea despărții va fi moartea. Pentru că noi suntem pentru totdeauna. Și, cine știe, poate și după ce inima mea va înceta să bată.