Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 61

Să dorm în brațele iubirii vieții mele în timpurile astea atât de întunecate, a reprezentat pentru mine o doză considerabilă de liniște și pace sufletească.

O odihnă emoțională după care tânjeam cu jind, dar cum tot ce e frumos durează al naiba de puțin, imediat ce ne-am trezit Riley a revenit la atitudinea rece și distantă.

Îmi răspunde la întrebări, nu îmi vorbește urât și sub nicio formă nu m-a jignit vreodată, însă mă simt de parcă traiul nostru împreună a ajuns doar o simplă conviețuire a două persoane între care există o barieră impenetrabilă iar asta îmi provoacă o durere imposibil de comparat cu altceva.

În cele trei luni ce au trecut am ajuns mai mult să supraviețuiesc decât să trăiesc.

Singurele clipe de fericire sunt cele câteva momente când sunt în cabinetul medicului ginecolog și ascult bătăile inimii ale sufletului ce crește în interiorul meu si când deschid ochii dimineața și brațele lui Riley mă înconjoară.

Pentru că în timpul nopții, involuntar și inconștient, acesta mă caută prin așternuturi până când brațele lui ajung să mă simtă și inimile noastre încep să bată în același ritm.

În fiecare dimineață mă trezesc în brațele lui și fac tot efortul posibil să nu mă mișc pentru a nu-l trezi, știind că imediat ce va deschide ochii, realitatea mă va lovi cu brutalitate.

Am demisionat la scurt timp după aflarea veștii și am decis să mă bucur puțin de liniștea pe care speram să o am.

Dar...în fiecare zi apare cineva pe la noi. Persoane care înainte nu aveau timpul suficient pentru a ne vizita atât de des.

Ce-i drept, veștile rele circulă cel mai repede și, în ciuda pretextelor pe care le invocă, o parte din mine știe că sunt aici doar pentru că le e teamă că peste câteva luni nu voi mai fi.

Fiecare îmbrățișare de la sfârșitul vizitei este un mod discret de a-și lua la revedere de la mine.

Și pentru o perioadă chiar m-a bucurat lucrul ăsta deși eu știu că nu e momentul să ne luăm rămas bun, simt asta cu fiecare atom al corpului meu.

Dar pe lângă situația disconfortantă cu Riley, grețurile și stările de rău cauzate de sarcină, vizitele zilnice au devenit la un moment dat greu de suportat.

Îmi vreau viața înapoi.

Vreau ca lumea să nu mă mai privească de parcă sunt pe moarte.

Sunt vie! Sunt aici!

Burtica a început să îmi crească, dar având o sarcină toxică, în loc să iau în greutate, eu am slăbit, ceea ce face ca aceasta să nu fie tocmai vizibilă dacă nu am haine mulate pe mine. Și cum mare parte din timp îl petrec în casă...la naiba cu hainele mulate.

E destul de grea viața și așa ca să mă mai chinui să îmi aleg ținute la modă.

Singurul care reușește în ultimul timp să îmi smulgă un zâmbet este Brandon care de fiecare dată când mă vede exclamă Wow, arăți groaznic.

Și mă amuză pentru că știu că are dreptate. Cu kilogramele în minus și cearcăne la baza ochilor, e un adevăr de necontestat. Dar măcar nu mă menajează. Încă îmi spune adevărul.

Doctorul îmi spune mereu că aceste grețuri vor dispărea la un moment dat și că sunt normale, dar am ajuns și să nu mai pot bea orice tip de apă. Nu e chiar ușor.

Dar copilul meu merită orice sacrificiu.

Se apropie ora la care Riley ajunge acasă și eu am terminat de gătit supa lui preferată cu găluște.

Da, o parte din mine știe că aleg întotdeauna să gătesc mâncărurile lui preferate în speranța că într-o zi îl voi îmbuna și vom reveni la cum am fost înainte.

Când ușa de la intrare se deschide afișez un zâmbet până la urechi și îi ies în întâmpinare.

- Bine ai venit acasă, spun eu cu sinceritate.

- Bine te-am găsit, răspunde el politicos și îmi oferă singurul pupic de care mai am parte în ultimul timp, un pupic pe frunte.

Pentru că oricât și-ar înfrâna sentimentele, știu că mă iubește și asta e doar felul lui de a încerca să mă facă să mă răzgândesc deși acum ar fi prea târziu, oricum. Sarcina e deja prea evoluată.

- Am făcut supă de pui cu găluște, spun eu cu voioșia unui copil chiar cu o secundă înainte să simt cum tot ce nu am mâncat se strânge în cavitatea mea bucală.

Mă reped la baie și, ca un ritual învățat pe de rost, ridic colacul și îi strâng cu putere mâna soțului meu ce și acum, după atâta timp, încă se sperie când mă vede așa.

Îmi clătesc cu îndemânare gura și chipul și mă întorc spre el.

- De ce naiba zâmbești când te simți atât de rău? Întreabă el, cu o expresie plină de durere și ochii plini de lacrimi.

- Iubitule, e perfect normal să am astfel de stări, spun eu în timp ce mâinile mele îi mângâie obrajii.

- Normal? Tu nu vezi că deja te omoară? Rostește el, plin de înverșunare.

Mă omoară? Copilul meu nu mă omoară!

Dar vorbele sale sunt dure și mă rănesc. O durere puternică îmi străpunge cavitatea toracică și zâmbetul îmi piere brusc, înlocuindu-l cu o sumedenie de lacrimi fierbinți pe care le-am înfrânat atâta timp, dar pe care nu mai am puterea să le stăpânesc.

În acest moment, prezența lui mi se pare imposibil de suportat și fug în dormitor, închizând ușa în urma mea.

Îi înțeleg supărarea, însă comportamentul lui îmi face viața mult mai grea. Și dacă chiar vor fi ultimele mele luni pe acest pământ, nu așa aș vrea să le trăiesc.

Trag pătura peste mine și o strâng cu putere, acoperindu-mi chipul cu ea în timp ce Riley încearcă să deschidă ușa dormitorului.

- Iubito? Iartă-mă, te rog, glasul lui înfundat de plâns se aude ca un ecou în toată camera.

Ce părere aveți de bannerul pe care l-am inserat la începutul capitolului și de semnătura de la sfârșit? Eu sunt foarte încântată. Va trebui să îmi fac timp să editez și celelalte capitole. 🙈

Ps: vreau să vă mulțumesc pentru fiecare comentariu pe care îl lăsați, e motivul pentru care am mers mai departe cu povestea în perioada asta aglomerată. Înseamnă mai mult pentru mine decât vă puteți imagina. ♡