Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 25

     Cu cât ne apropiem mai mult de ușă, cu atât strâmtoarea mâinii lui Riley devine tot mai apăsătoare, permitându-mi să-i simt în toate oasele, nervozitatea, dar complet inconștient de fiorii ce mi-i provoacă atingerea lui efemeră.

      Îi arunc un zâmbet larg, liniștindu-l din priviri, iar asta pare să îl detensioneze pe moment. Apăs clanța și înainte de a intra, aud un suspin plin de neliniște scăpăndu-i printre buze.

     Fac o pauză și îl sărut scurt, încercând să îi transmit că nu are niciun motiv să fie îngrijorat.

     O găsim pe mama așezând masa, și tata stând pe canapea, citind cu mare atenție ceea ce părea un proiect de muncă.

     Mama se întoarce și ne zărește prima. Se blochează preț de câteva secunde, apoi un zâmbet îi brăzdează fața frumoasă și un "ooh" îi scapă printre buze.

     Tata se întoarce și, la fel ca mama, se blochează. Sprâncenele i se apropie, arcuindu-se, și ne privește cu curiozitate. Nu vreau să îmi închipui ce îi trece prin minte acum..

     — Mamă, tată.. aș vrea să cunoașteți pe cineva, spun eu spărgând tăcerea.

     Îmi întorc privirea spre Riley zâmbind, îmi împreunez degetele cu ale lui și revin cu privirea asupra părinților mei.

     — El este Riley..iubitul meu.

     Tata se îneacă și pe mine și pe mama ne bufnește râsul. Atât privirea lui, cât și a lui Riley e inexpresivă. Împietrită.

     — Îmi face mare plăcere să vă cunosc, doamnă și domnule Hall, spune Riley cu vocea tremurândă, ceea ce mă amuză și mai tare.

     Cumva, mă așteptam să fie mai degajat. El, mereu sigur pe sine, mereu puternic și impunător, acum neliniștit ca un copil și plin de temeri.

     — Abia așteptam să te cunosc, Riley, spune mama și îl prinde într-o îmbrățișare de urs.
      — Se pare că eu sunt singurul care nu știa nimic de aici, spune tata, păstrând un ton solemn. Ne pare bine să te cunoaștem, Riley. Aimee, mai ai și altceva să ne spui? Vom avea și un nepoțel, sau ceva?

      Eu și mama abia reușim să întemnițăm hohotele de râs în timp ce tata îl privește insistent pe Riley, în obrajii căruia nu reușești să zărești acum nici pic de culoare.

      — Termină cu prostiile, Robert, și mai adu un rând de tacâmuri pentru masă.

      Știu că ceea ce voi spune probabil va avea un mare impact asupra tatălui meu, însă ard de nerăbdare să îi văd reacția.

     — Nu, tată, nu vei avea un nepoțel..încă, spun eu și de data aceasta eșuez în a-mi masca amuzamentul.
     — Ha, ha, ha, foarte amuzant fata mea, spune el serios, îndreptându-se spre bucătărie.

     Mama îl prinde de braț pe Riley și îl acaparează în totalitate, punându-i fel și fel de întrebări pertinente. Unde învață, ce își dorește de la viață, cum e relația cu părinții lui, și altele.

     Tata așează tacâmurile pe masă și se așează în capul mesei, cum face de obicei. Își îndreaptă privirea către Riley și îl întreabă:

    — Riley, care sunt intențiile tale cu fata mea?

     O tăcere monumentală se așează și, oricât aș vrea să îl scap pe Riley din situația asta stânjenitoare, tata nu se va liniști până nu va obține ceea ce își dorește. Mă rezum la a-i prinde mâna într-a mea pe sub masă.