Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 48

Îl privesc cum ține cu gingășie între degetele mari, cartea sa preferată, și un surâs mi se proiectează pe chip.

Nu știe că m-am trezit, ceea ce îmi permite să îl privesc în tihnă, atât cât îmi poftește sufletul.

Din când în când, sprâncenele i se arcuiesc întrebător sau un zâmbet îi apare pe față ceea ce nu face decât să-mi întărească gândul că este prins cu totul de lectura din mâinile sale.

Mă zărește într-un final, privindu-l, iar eu din reflex îmi acopăr ochii cu mâinile, ca un copil ce tocmai a fost prins făcând vreo năzbâtie.

Mă încumet să-l privesc abia când buzele sale calde îmi dezmiardă fruntea și îmi face încrețiturile să se dispară brusc.

Îmi zâmbește cald și sincer.

Acel zâmbet ce îi scoate în evidență gropițele din obraji și mă face să mi se înmoaie picioarele de parcă sângele nu ar mai ajunge până acolo, în ciuda bătăilor accelerate ale inimii.

Acel zâmbet ce nu poate fi eclipsat de nimic pe lumea aceasta, pentru că îl simt sincer și asta nu face decât să atingă corzile sensibile ale cordului meu precipitat.

- Ți-aș spune bună dimineața, însă nu e chiar dimineață, îmi comunică el, continuând să zâmbească.

Abia în acel moment zăresc razele lunii ce împăienjenesc interiorul camerei lui, acum slab luminată. Privesc pe cer și mă minunez când observ contrastul evident cu starea mea interioară.

E senin și mii de punctulețe strălucitoare se zăresc pe bolta cerească, fără urmă de vreun nor. Se aude doar cântecul neînțeles al greierilor și pot simți cum pacea dăinuie în sufletul meu.

Pentru că acum sunt acasă.

- Cât e ceasul? Întreb eu, încă somnoroasă.

- Nu e atât de târziu, răspunde el. Se apropie de ora 20.

Îmi mut trupul puțin spre marginea patului, făcându-i loc, și îl chem cu privirea, singurul scop fiindu-mi să mă gudur din nou în îmbrățișarea lui liniștitoare.

E atât de cald și bine încât am senzația că mai degrabă aș putea trăi fără oxigen decât fără această senzație.

El pare că îmi împărtășește gândurile pentru că brațele sale ma strâng suficient de puternic pentru a știi că nu vrea să îmi dea drumul, dar îndeajuns de lejer încât să mă simt confortabil.

Se rezumă doar la a îmi mângâia părțile corpului ce îi sunt accesibile și, din când în când, îmi mai așterne un pupic pe frunte, fără niciun fel de cuvânt.

Stăm așa în tăcere o bună bucată de vreme, până când vocea sa groasă întrerupe liniște îmbietoare.

- Mi-au scris băieții că se strâng la librărie în seara aceasta, spune el. N-am mai fost de mult acolo, dacă vrei am putea merge.

Prima noastră întâlnire îmi trece acum prin fața ochilor și mă face să zâmbesc involuntar. Cine ar fi crezut că acela va fi momentul când viața mea se va schimba complet?

Pentru că în ciuda sentimentelor mele inexplicabile din momentul în care l-am văzut, nu mi-aș fi închipuit o astfel de poveste pentru noi.

- Sigur, mi-ar plăcea să fim iarăși cu toți, îi răspund sincer.

Înainte de a porni spre librărie mergem până în camera mea de cămin pentru a îmi face o baie și a îmi schimba hainele.

Clarissa lipsește complet, ceea ce mă face să cred că ceilalți sunt deja acolo deși nu aș putea fi sigură de asta. În ultimele zile a fost oarecum distantă.