Îmi mânuiesc pașii atenți și goi pe iarba udată de roua dimineții de pe câmpul meu cu flori.
În ciuda insistențelor mele, eșuez a inhala mirosul florilor odată îmbietoare, de parcă totul a devenit dintr-o dată inodor.
Verdele aprins de odinioară s-a transformat într-o nuanță de verde întunecat, ce risipește brusc orice urmă de liniște și o înlocuiește cu teamă.
Rămân pe loc încercând să deslușesc misterul ce a schimbat într-atâta locul ăsta. Ce l-a preschimbat din minunat în înfricoșător.
Nori negrii apar încet-încet pe cerul veșnic luminos și un tunet zguduie pământul, făcându-mă să tremur.
Rămân cu privirea ațintită pe cer chiar în locul în care un fulger a împărțit imensul în două bucăți. Un fior rece îmi trece prin toate terminațiile nervoase și încă nu știu dacă e din cauza frigului asmuțitor sau din cauza peisajului dezolant.
De parcă tot ce încercau norii era să se îmbrățișeze, dar cu cât încercau mai mult, cu atât scânteia era mai mare, mâniindu-l pe Zeus care își dezvăluie furia dezlănțuită. Oare cât mai au până lacrimile le vor curge brusc, îndepărtând triumful?
Ca doi îndrăgostiți, despărțiți de viață și de timp. Lăsați cu inimile frânte și îndurerate, își plâng durerea și cântecul lor e dureros și apăsător.
Dinspre pădurea înfuriată a cărei copaci își unduiesc crengile într-un dans bolnav, lipsit de voință și duioșie, zăresc aceeași siluetă blondă ce îmi zâmbește duios.
Este acum învăluită într-o pelerină neagră, cu capa acoperindu-i coama blondă, dar milioane de șuvițe joacă furioase în bătaia vântului.
Se apropie încet de mine, continuând să zâmbească, dar dintr-un motiv straniu, asta nu face decât să mă neliniștească mai tare.
Aimee, îmi strigă numele încet și cu duioșie și eu nu mă pot gândi decât la cum l-am auzit atât de clar, ținând cont de distanța dintre noi, pe care ea încearcă să o risipească.
Aimee, continuă ea să pronunțe.
Se apropie de mine și îmi prinde mâna într-a sa, continuând să îmi zâmbească liniștitor. Întreaga mea ființă se cutremură ca un jeleu slab în bătaia vântului.
Te pot ajuta, îmi spune blând. Trebuie doar să mă lași.
O teamă nebună mă cuprinde în totalitate, și dintre buzele mele scapă ca un țipăt, cuvântul nu.
Încerc să mă îndepărtez, însă strânsoarea mâinii sale drepte este atât de puternică încât mâna îmi zvâcnește de durere. Privindu-i mâinile palide, firave, n-ai putea ghici niciodată.
Își dă capa jos și continuă să-mi zâmbească deranjant. Își apropie mâna stângă de pieptul meu, iar eu icnesc de teamă.
O să fie bine, îmi spune.
Dar apropierea sa nu face altceva decât să stârnească râuri de îngrijorare înăuntrul meu.
De parcă ar vrea să îmi smulgă ceva din piept, iar eu refuz cu vehemență. Nu ceva fizic, mai mult ceva intangibil, de ordin ficțional, dar în lipsa căruia știu că nu aș putea rezista, că nu aș putea continua să trăiesc.
Nu, țip eu din toți rărunchii, încercând să slăbesc strâmtoarea ce mă înlănțuie.
Se apleacă la nivelul mișcării bazinului, și încearcă să își ducă mâna undeva în interiorul vaginului meu. De parcă prima încercare a eșuat și trece la planul b.
Icnesc îndurerată și îmi așez palmele pe pieptul ei, îndepărtând-o de mine cu putere. Dar fața ei preschimbată în anihilează simțurile. Fața ei blajină a devenit acum întunecată și ochii ca doi cărbuni. Zâmbetul i-a dispărut complet, lăsându-mă să simt acum un fior morbid.
Vocea lui Riley mă trezește din visare.
— Iubito, e doar un vis, spune el strângându-mă în brațe.
Inima îmi bate mai haotic ca niciodată, făcându-mă să simt o durere extrem de acută , de parcă întreaga mea cavitate toracică s-ar frânge cu ușurința unui zid distrus de o minge de demolări.
O mână o duc la inimă, în timp ce cu cealaltă îmi sterg picurii reci de transpirație de pe frunte.
Riley nu îmi dă drumul nici o secundă, spunându-mi mereu că e lângă mine și că totul e bine. Dar nu reușesc să mă liniștesc deloc.
Un gust metalic îmi pătrunde între buze și din reflex îmi plimb degetele pe ele. Sângele de pe mâini îmi întețește îngrijorarea. Nasul meu pare că are o hemoragie serioasă.
— Cheam-o pe mama, Riley, spun eu repede.
Mă privește întrebător și deși mi-ar plăcea să îi explic, nu cred că dispun acum de timpul necesar.
— Acum, Riley!
Încuvințează tăcut și fuge rapid spre camera părinților mei. Secundele până aceștia se întorc îmi par interminabile și incredibil de dureroase.
Cu o expresie împietrită de multiplele momente când a fost nevoită să facă asta, mama se apropie de mine și îmi verifică pulsul.
— Pulsul e accelerat, constată ea. Riley, în sertarul din dreapta e un aparat de tensiune. Dă-mi-l.
Acesta deschide neîndemânatic sertarul și îi pasează mamei micul aparat. Mă privește cu o expresie îndurerată și plin de îngrijorare.
Un regret imens mă încearcă. Trebuia să îi spun despre asta, știam că există și posibilitatea, deși mică, să se întâmple asta. Mă privește nedumerit și, Doamne, cât mi-aș dori să îi pot explica acum și să nu-l fac să treacă prin asta.
— Hipertensiune arterială, spune mama mai mult șoptind. Sună la ambulanță, îl îndeamnă mama.
Fără să scoată un cuvânt, parcă înțelegând gravitatea situației, acesta își ridică cu rapiditate telefonul de pe noptieră și apelează numărul suferinței.
O moleșeală acută mă cuprinde, și un somn teribil mă paște, în timp ce mama îi ia telefonul și urmează indicațiile medicilor.
Ambulanța sosește rapid și în câteva momente sunt în ambulanță, privindu-l cu durere pe Riley care se ceartă cu medicii care nu îi permit să intre alături de mine.
Când ușile se închid și pleoapele își pierd din forță, zăresc trupul mamei îmbrățișându-l încurajator pe al său.
Am crezut că pot duce o viață lipsită de griji de acum. Am crezut că voi putea trăi..
Am crezut că acum, că sunt fericită și împlinită, nimic nu va putea sta în calea fericirii mele.
Am crezut că viața nu poate fi mai crudă decât a fost până acum.
Îmi derulează prin minte toate momentele fericite pe care am apucat să le trăiesc, și parcă neliniștea s-a evaporat subit. De parcă sunt mulțumită de puținele amintiri frumoase pe care le-am dobândit, majoritatea cu el.
Oof, iubitul meu, dacă ceva se întâmplă cu mine, sper să mai ai puterea să-ți revii încă odată și să zâmbești din nou. Să nu te mai așezi pe pragul prăpastiei, așteptând salvarea.
Să devii propriul tău erou și să îți trăiești viața din plin, bucurându-te de fiecare moment.
"Nu suntem născuți de timp, ci de veșnicie. Așa se face, că avem într-o fărâmă de țărână și celălalt tărâm. Deși trăim o vreme îmbrăcați de lumea aceasta, totuși ni se întâmplă clipe când fratele vis și sora moarte ne dau târcoale și ne despică făptura în două."
CITEȘTI
Aimee: Soldați În Războiul Iubirii
General Fiction" Povestea noastră a început cu stângul. Nu a fost dragoste la prima vedere și nici nu am fost fericiți de la început. Dar când am reușit să îi dărâm zidurile din jurul inimii, am gustat un strop din savoarea fericirii. Și poate ar fi fost de...
