Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 41

Riley

     Se pare că în dimineața aceasta sunt singurul care mișună prin casă.

     Părinții Aimeei au plecat la serviciu, așa cum au spus cu o seară în urmă, pentru că viața nu stă în loc nicio secundă.

     Aimee încă doarme și eu nu am vrut să o trezesc, așa că am coborât ușor în bucătărie și am început să cotrobăi prin dulapurile din bucătărie.

     Deși a rămas o grămadă de mâncare de ieri, m-am gândit că ar fi o surpriză plăcută să o aștept cu ceva proaspăt, pregătit de mine.

     Singura problemă e că nu mă pricep să fac cine știe ce, așa că scot din frigider câteva ouă, o ceapă, un ardei și câteva feliuțe de șuncă pentru a încropi o omletă țărănească.

     În timpul în care tai legumele, am pus în prăjitorul de pâine câteva felii pe care intenționez să pun niște unt și dulceață. Realizez acum că nu știu ce dulceață ar prefera ea, așa că aleg ceea ce îmi place mie, de afine, și sper doar să îi placă și ei.

      Încep să cred că nu sunt făcut pentru asta, pentru că fix în momentul în care trebuie să torn oul bătut peste legumele puțin călite, prăjitorul începe să anunțe că e timpul să scot pâinea, iar eu nu știu ce să fac prima dată.

      Scot feliile cu mâna, reușind astfel să îmi ard buricele degetelor, apoi pun oul.

     La scurt timp, masa e pregătită și vasele sunt spălate. Doar Aimee lipsește, care încă nu s-a trezit.

     Și deși îmi pare rău că îi voi strica somnul, dacă nu o trezesc am muncit degeaba și mi-am ars degetele tot degeaba.

     Arunc încă un ochi la masă și mă simt un master chef. Dau să urc scările pentru a ajunge la cameră chiar în momentul în care soneria ușii se aude.

     Oftez îmbufnat și fac cale întoarsă pentru a deschide.

     Mare îmi e mirarea când în pragul ușii îl zăresc chiar pe Brandon, privindu-mă întrebător.

    — Brandon? Ce cauți tu aici, prietene? De unde ai aflat că sunt aici? Întreb eu, ferm convins că motivul pentru care e aici, sunt eu.

     — Ce dracului cauți aici, Riley? Rostește el furios.

     Tonul vocii sale mă face să mă blochez. Ce caut eu aici? Ceva pute, și cu siguranță nu vine de la mâncarea pe care am pregătit-o.

     — Ce caut eu aici? Și mă pufnește râsul. Prietene, eu sunt aici la iubita mea. Ce cauți tu aici? Spun eu, accentuând pronunția ultimelor patru cuvinte.

     Mă privește furios, iar eu nu mai înțeleg absolut nimic. E prietenul meu, la naiba, ce caută aici?

     — Și-a uitat diploma la mine în cameră serile trecute, spune el. Am venit să i-o aduc.

     — La tine în cameră? Întreb eu.

     — Da, acum îmi poți spune ce cauți tu la iubita mea? Spune el furios.