Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 29

Aimee

     Îmi simt capul greu și vederea încețoșată. Nu, nu poate fi posibil lucrul acesta. Refuz să cred așa ceva.

     Și totuși, fața aceea atât de cunoscută..

     Circumstanțele întâlnirii mele cu Riley..

      Momentanul accidentului, apropiat declinului bolii mele necruțătoare..

      Nu poate fi posibil!!!

      — Iubito, vorbește cu mine, aud vocea lui Riley strigându-mă.

      Și deși mi-aș dori să pot vorbi, îmi simt buzele pecetluite și un nod în gât mă împiedică să respir.

      Zăresc pe mica noptieră de lângă pat o sticlă cu apă și îi fac semn să mi-o dea.

      Deschid capacul cu neîndemânare, reușind altfel să îmi ud atât hainele, cât și podeaua lustruită cu grijă. Apa alunecă cu greutate pe gâtul meu, parcă zgâriindu-mi pereții esofagului și supunându-mă la dureri nebănuite.

   Când încep să mă liniștesc, îmi lipesc privirea de cea a lui Riley, și imediat după ce oftez adând, buzele încep să mi se dezlipească.

     — Riley, știu că ceea ce spun nu are nicio logică, dar cred că persoana de la care am primit inima, este Alma.

      Mă privește îngrozit și nedumerit, de parcă tocmai m-am transformat într-o persoană labilă psihic, ce debitează fel și fel de prostii.

      — Ce? Ce vorbești acolo, iubito? Nu e posibil așa ceva.
      — Ești complet sigur?

     Își mută privirea de la mine și clatină ușor din cap.

      — Da, sunt sigur. În plus, ai zis că nu știi cine ți-a donat inima.
      — Nu știu, dar...Riley, după transplant am început să am niște vise stranii.
      — Vise? Aimee, nu poți face o afirmație atât de importantă doar pe baza unui vis.

       Calmul îmi piere încet-încet și o furie incontrolabilă crește înăuntrul meu. El nu înțelege! Știu că îi e greu să se gândească la asta, însă nu poate avea o astfel de atitudine respingătoare.

     — Nu înțelegi, Riley. Am visat câmpul de flori de la periferia orașului, am visat de nenumărate ori inimioara cu inițialele R+A scrijelite pe scoarța copacului de la intrare.

      Fața i se schimonosește vizibil, de parcă ceva înăuntrul lui se străduiește din răsputeri să elimine posibilitatea asta. Oftez adând.

      — O voce mă chema mereu pe drumul ăla și o siluetă de fată blondă, foarte asemănătoare cu cea din poză mă aștepta. Când treceam de câmp și de pădure, cădeam întotdeauna într-o prăpastie. Așa am găsit și în realitate locul ăla. Și acolo te-am văzut pe tine pentru prima dată, cu câteva luni înainte de începerea anului universitar.

     Privirea i se ațintește în pământ și parcă reușesc să îi simt durerea. Face și el aceleași legături ca mine, însă sunt atât de greu de digerat..

      — Inițialele alea sunt scrijelite de mine și de ea, prima oară când mi-a zis că mă iubește. Întotdeauna m-am întrebat cum ai găsit locul ăla..