Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 35

O nouă zi la universitate, o nouă zi plină de zâmbete prefăcute și încercări de a convinge pe toată lumea că sunt bine, inclusiv pe mine.

Pentru că deși viața merge înainte și inima mea continuă să bată, ceva pur și simplu nu se simte firesc, normal, nu e ca înainte..

Mi-am îmbrăcat cele mai comode haine și am reușit să îmi fac un machiaj nou la care aspiram de mult. Ceva care să nu atragă atenția, dar care să îmi pună în evidență nuanța maroniu-aurie a ochilor.

Pentru că e o zi însorită în ciuda sfârșitului de noiembrie pe care toate calendarele îl anunță, iar razele soarelui întotdeauna reușesc să se rătăcească în irisul meu, strălucind acolo până când soarele decide să se ascundă.

Privesc pe fereastra amfiteatrului la peisajul dezolant de afară și simt o ușoară ușurare la gândul că este ultimul curs pe ziua de azi și că, în sfârșit, îmi pot relaxa mușchii feței pe care i-am tot încordat pe parcursul zilei.

Când orologiul indică ora de sfârșit iar profesorul își ia la revedere de la noi, îmi strâng încetișor notițele și, fără vlagă, părăsesc amfiteatrul ultima.

Decid să prelungesc drumul spre campus tăind-o prin parcul din apropiere, unde poposesc o vreme pe una dintre băncuțe.

La o mică distanță de banca pe care am ajuns se află un părculeț pentru copii. În ciuda soarelui, temperatura e totuși scăzută, așa că parcul nu e plin de copii cum ești obișnuit să vezi.

O singură fetiță în vârstă de vreo 2 anișori îmi încântă privirea cu șuvițele ei cârlionțate și aurii.

Îngână de câteva ori cuvinte pe limba ei, și urcă pe scările toboganului ținându-se de bările de susținere.

Când ajunge sus strigă bucuroasă "mami" și își dă drumul pe acesta. Din nefericire, nu reușește să pună la timp picioarele jos și se lovește cu fundulețul de nisipul rece.

Dau să mă ridic pentru a ajunge la ea, însă o zăresc imediat pe mama acesteia. Îi ia micile mâini în palmele sale și i le sărută blând. Îi șterge lacrimile ca de crocodil și îi înlătură șuvițele de pe față spunându-i că e totul bine și că nu a pățit nimic.

Cuvintele acesteia o calmează instant și repetând după mama sa, "nimica", urcă din nou pe tobogan.

Zâmbesc, și de data aceasta e adevărat. Unul dintre cele mai mari vise ale mele, dacă nu cel mai mare, a fost întotdeauna să am o fetiță, pentru că nu cred că există împlinire mai mare.

La scurt timp, decid să o iau la pas spre campus pentru că mâinile și nasul mi-au înghețat teribil.

Când intru pe holul lung și dau de căldură, respir ușurată. Salut din mers câteva dintre persoanele pe care le recunosc și fac stânga spre camera mea și a Clarissei.

În dreapta ușii, pe jos, o siluetă de băiat așteaptă cu genunchii strânși la piept, cu mâinile pe ei și capul ascuns complet.

Inima mea uită cum se bate corect preț de câteva secunde, pentru că l-aș putea recunoaște dintr-o mie. Și ce e cel mai ciudat, e că și dacă aș fi cumva legată la ochi, tot cred că aș reuși să îi simt prezența.

Pentru că în același timp cu inima, în tot corpul am simțit furnicături. De parcă întregul câmp energetic ar fi mult prea greu de suportat.

Iar venirea lui aici poate însemna un singur lucru: că i-a spus adevărul. Așa că nu pot să nu mă simt emoționată.

Mă observă și se ridică în picioare.

Mă apropii de el și, incapabilă să spun ceva, îmi înconjor mâinile în jurul gâtului său.