Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 38

     Ding-dong, ding-dong.

     Ridic perna și mi-o pun peste urechi în încercarea de a ignora soneria ce îmi întrerupe somnul.

     Am adormit târziu aseară și nu am avut un somn prea liniștit, așa că mi-aș fi dorit ca măcar în această dimineață să nu mă trezească nimeni și nimic înainte de a mă odihni suficient.

      Ding-dong, ding-dong.

    Mijesc ochii nervoasă și observ că încă nu s-a luminat complet afară, ceea ce mă derutează complet.

     Ridic telefonul de pe noptieră și când văd că este abia ora șase de dimineață îmi vine să arunc cu ceva pe geam.

     Curând, însă, realizez că părinții mei probabil nu s-au trezit încă și ar fi o cruzime din partea mea să las soneria să îi trezească și pe ei.

      Mă ridic din pat, încalț botoșeii mei cu față de cățeluș și mă îndrept agale spre ușa de la intrare, murmurând din când în când un "vin" lung.

       Înlătur zăvorul și deschid ușa fără a îmi imagina vreo clipă că în secunda următoare inima mea se va opri incontestabil, uitând să mai bată, și că trupul meu va experimenta un tremur frenetic în contrast perfect cu palmele ce au început dintr-odată să-mi transpire.

      — Rrr..Riley? Ce cauți aici? Întreb eu șocată.

      Privirea lui mă umple de incertitudine. Și deși colțul buzelor i se arcuiesc în încercarea de a forma un zâmbet, în ochii lui zăresc o urmă de neliniște, de teamă..

      — Bate-mă, ceartă-mă, fă-mi ce vrei tu. Doar lasă-mă să fiu lângă tine de Crăciun, spune el, cu o mână dusă la tâmplă.

      — Nu înțeleg, spun eu sincer.

      Și brusc, orice urmă de somn sau oboseală a dispărut. Poate am doar un vis frumos din care sincer nu aș vrea să mă trezesc sau poate e real și pur și simplu visul s-a îndeplinit.

       Cert este că să îl zăresc pe el în pragul ușii în această zi atât de importantă, și mai ales, fără să mă fi așteptat, e cel mai frumos lucru pe care l-am trăit. Sau cel puțin în top..

      — Vreau să fiu cu tine azi. Și dacă mâine îmi vei spune să plec și să nu te mai caut niciodată, o voi face. Dar azi..lasă-mă să fiu lângă tine.

      Deși știu că fac o greșeală, nu pot să îl îndepărtez. Pentru că îmi doresc asta în aceeași măsură în care știu că și-o dorește și el. Și mai știu și că dacă îi voi spune să plece, voi regreta în următoarea secundă.

      Pentru ca trupul meu simte lipsa atingerii lui și inima mea bate mai liniștit când el e în preajmă.

      Mă arunc în brațele lui cum apare căprioara inconștientă în calea leului și deși sunt șanse mari să sfârșesc din nou plângând, inima mea se simte acasă.

      Și nu știu dacă inimile noastre bat la unison, a mea bate prea tare și nu o mai aud pe a lui sau dacă într-un anume punct al relației noastre s-au contopit și au ajuns una singură.

       " Orice moare nu este amestecat la fel ca dragostea noastră, pentru că și a ta și a mea sunt atât de asemănătoare încât nici una nu poate fi mai mare, nici una nu poate muri. "
- Citat din Tristan și Isolda

      Mă pierd în îmbrățișarea călduroasă a brațelor lui mari în timp ce capul acestuia se afundă în părul meu ciufulit.

      Mă sărută cu pasiune și îl trag după mine până în camera mea, fără a-mi dezlipi buzele de ale acestuia. Pentru că mi-a lipsit atât de mult gustul său mentolat încât nu cred că mi-ar ajunge o viață să mă satur.

       Fără cuvinte de prisos, când ușa camerei mele se închide în urma noastră și hainele nu mai sunt un obstacol în calea trupurilor noastre goale, mă dăruiesc cu totul în uraganul sentimentelor noastre, arătându-i pentru a mia oară că îi aparțin.

       Pentru că, în pofida absenței și distanțării dintre noi, inima mea nu a încetat vreodată să îi aparțină. La fel cum trupul meu a fost plămădit doar pentru al său.

      Centimetru pentru centimetru.
      Secundă cu secundă.
      Din prima clipă, pentru totdeauna!

       Și nu pot, nu vreau, și nu trebuie să renunț la iubirea noastră. Pentru că e aici, și ca de fiecare dată, îmi arată că iubirea mea e împărtășită și că sunt de prisos cuvintele.

       Că miracolele există, mai ales de Crăciun..

       Îl simt aici..cu mine și pentru mine.

       Pentru o clipă, chiar nu cred că există ceva pe lumea asta care să reziste în fața unei astfel de iubiri. Atât de puternică, atât de pură..

        Pentru că dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme pur și simplu de viață.

        Dacă nu ar fi soarele care să răsară în fiecare dimineață, nu am putea să ne bucurăm din plin de lumina selenară și licăritul firav ar stelelor.

       Dacă nu ar fi frigul, cum am putea să apreciem căldura?!

       Fericirea și tristețea, raiul și iadul, iubirea și ura, speranța și dezamăgirea. Aceste elemente opuse au oarecum menirea să ne facă să realizăm importanța fiecăruia în viața noastră.

      Și poate lacrimile vărsate au fost doar prețul pe care am fost nevoită să îl plătesc pentru a mă bucura de ceea ce simt acum.

       Pentru că a fost nevoie de o secundă care să șteargă toată suferința pe care am experimentat-o în ultimul timp ca să mă facă să cred că mai pot face față la încă pe atât dacă de fiecare dată finalul va fi atât de magnific.

       Sunt gata să mă declar învinsă și să las toate armele jos, recunoscând că prezența lui mi-a devenit la fel de vitală ca aerul pe care îl respir. Și deși fără cel din urmă nu aș putea supraviețui, fără primul nu aș putea trăi.

      Și acum întreb...ce rost are să supraviețuiești dacă nu poți și să trăiești?!

      Îmi plimb degetele fugitiv pe trupul lui cald și protector în încercarea de a memora fiecare centimetru din acesta. În cazul în care pleacă din nou, să am ceva de care să mă agăț.

       Își pleacă capul și îmi sărută creștetul îndelung, parcă pentru a îmi arăta încă odată cât de mult însemn pentru el.

       Nu a fost niciodată nevoie să mi-o spună, m-a făcut să simt și asta a însemnat mai mult decât o mie de cuvinte.

       — Te iubesc, fraiero, îmi șoptește el blând. Să te îndoiești de orice și oricine pe lumea asta, însă niciodată de iubirea mea pentru tine.

       Îmi ridic capul pentru a-i întâlni privirea și ochii pătrunzători.

       Îi aștern un pupic gingaș pe gropița din obraji și rostesc cuvintele ce au devenit un fel de laitmotiv al poveștii noastre de iubire.

      — Și eu te iubesc, Riley. Până când inima mea va înceta să bată!