Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 3

     - Doamnă Hall, treziți-vă!

     Mă ridic buimacă de pe patul improvizat din scaunele din sala de așteptare a spitalului și mijesc neliniștită ochii la doctor. Gândurile că ceva s-a întâmplat cu fata mea au încolțit în mintea mea încă dinainte să deschid ochii și teama a pus stăpânire pe mine.

     Îl privesc întrebătoare fiindu-mi teamă să pun întrebarea care acum îmi stă pe limbă: S-a întâmplat ceva cu fata mea?!

     Neliniștea mea, combinată cu mirosul înțepător de spital îmi provoacă greață și îmi slăbește picioarele astfel încât sunt nevoită să mă sprijin cu mâna dreaptă de spătarul celui mai apropiat scaun.

     Evit privirea plină de milă și compasiune a acestuia și mă concentrez pe asistentele ce mișună de colo-colo chiar și la această oră târzie pentru a suplimenta cele necesare pacienților.

     Doctorul rupe tăcerea ce se joacă necruțătoare cu inima mea, dar nu înainte de a-mi oferi un zâmbet cald.

     - Cineva v-a auzit rugăciunile, spune el. Tocmai am primit un transplant de inimă cu specificația pentru fiica dumneavoastră.

     Inima îmi bate cu putere și nu îmi pot stăpâni lacrimile de bucurie și impulsul de a îmbrățișa străinul care acum mi-a dat cea mai importantă veste din viața mea.

     - Doamnă Hall, colegii mei acum pregătesc sala de operație întrucât starea actuală a pacientei nu este foarte bună și nu suportă amânare. Dar sunt nevoit să vă informez că încă nu a trecut ce este mai greu.. După operație, primele 48 de ore vor fi cruciale. Există posibilitatea ca, corpul pacientei să respingă transplantul.

     Vă urmăresc încă de la internare, ați petrecut toate nopțile aici și nu v-ați odihnit sau hrănit în mod corespunzător. Operația va dura toată noaptea, fiind o operație pe cord deschis și cu multe riscuri, cel mai bine ar fi să mergeți acasă, să vă odihniți și să vă întoarceți mâine dimineață.

     Pentru prima dată, îl privesc ca pe un om și nu un robot. Până acum nu a renunțat niciodată la atitudinea de doctor detașat și la formalitățile ce eu însămi recunosc că e etic din partea lui să le folosească. Deși privirea l-a trădat întotdeauna, este prima oară când simt că îmi vorbește cald.

     Și știu că are dreptate, dar nu pot pleca acum. Nu mi-aș putea ierta niciodată dacă s-ar întâmpla ceva cu Aimee a mea și eu nu aș fi aici.

     - Mulțumesc, domnule doctor, dar aș prefera să rămân aici.
     - Cum doriți. Voi ruga o asistentă să vă anunțe când ducem pacienta în sala de operație, spune acesta și se îndepărtează.

     Imediat ce rămân singură, pun mâna pe telefon și îmi sun soțul pentru a îi spune despre transplant.

     Până la sosirea acestuia, mă retrag în capela spitalului pentru a mulțumi Domnului și familiei cu suflet bun care a curmat chinul prin care treceam.

     Știu că e sceptic domnul doctor, dar eu știu în sufletul meu că totul va fi bine. Inima mea de mamă îmi spune asta..

     Capela este acum goală și întunecată, iar tot ce se mai aude acum sunt pașii liniștiți ai asistentelor ce pășesc prin fața ușii.

     Închid ochii și îmi imaginez toate lucrurile pe care le voi face cu ea, și toate locurile în care vom merge. O inimă nouă înseamnă o nouă viață pentru ea. Una mai bună.

     După recuperare, inima ei va fi puternică și va putea face toate lucrurile pe care și-a dorit întotdeauna să le facă, însă nu a putut. Inima mea se umple de fericire la aceste gânduri.

     O mână caldă îmi prinde propria mea mână, și nu trebuie neapărat să deschid ochii ca să știu cine e. Deși au trecut 22 ani de când suntem împreună, pielea lui încă provoacă scântei pe pielea mea când o atinge.

     Primul meu iubit, prima mea iubire. Singurul bărbat pe care l-am putut iubi. Cel ce mi-a dăruit totul si căruia m-am dăruit cu totul.

     Îl strâng în brațe și lacrimile ne curg șiroaie amândurora. Acum avem o speranță de care să ne agățăm..

     Petrecem minute în șir în tăcere, unul în brațele celuilalt, pierzându-mă cu totul în brațele lui calde ce îmi oferă atât siguranță, cât și protecție.

     - Ar trebui să mergem în sala de așteptare, iubito, spune el neîndepărtându-și brațele din jurul meu.

     Nu scot niciun sunet, dar îl iau de mână și îl trag după mine.

     Așteptarea asta e necruțătoare și extrem de dificilă. Cu cât așteptăm mai mult, cu atât timpul trece mai greu.

     Încercăm să îl umplem cu discuții fel și fel, cu planuri și cu multă, multă cafea dar parcă nimic nu funcționează.

     Nici jos nu mă simt în stare să mai stau, așa că mă ridic de pe scaun și mă plimb de colo-colo.

     - O să faci gaură în pământ dacă nu te liniștești.
     - Dar ce durează atât?
     - E o operație complicată, iubito. E normal să dureze mult.
     - Dar au trecut deja 5 ore și 42 de minute..

     Nu termin bine fraza, că observ mișcări agitate pe culoare. Asistente se plimbă de colo-colo și inima mea bate cu putere.

     Mă îndrept către ele să văd care din ele mi-ar putea spune ceva. Orice. Oricât de mic. Numai să știu ceva..

     - Mă scuzați, mi-ați putea da vreo informație despre operația pacientei Aimee Hall?

     Îmi aruncă o privire urâtă de parcă aș fi deranjat-o enorm cu întrebarea mea și parcă i-aș fi dat cu ceva în cap. În momentul ăsta chiar mi-aș dori să îi fi dat..

     - Domnul doctor Richards va veni să vorbească cu dumneavoastră, spune ea repezită și pleacă în cealaltă direcție, lăsându-mă cu mii de întrebări.

     Mă întorc către soțul meu și observ că acesta discută cu domnul doctor. Fug repede la ei și aceștia îmi oferă amândoi un zâmbet liniștitor.

     - Operația a fost un succes. Totul a decurs bine și nu au existat complicații deși a fost o operație dificilă. Pacienta va fi dusă acum într-o rezervă unde va dormi ore bune. Din păcate, încă nu vom permite vizite până la ora 11 dimineață. Vă pot asigura că nu se va trezi până atunci. O vom ține sub observație, pentru că așa cum v-am spus, următoarea perioadă este cea mai periculoasă.

     - Vă mulțumim din suflet, domnule doctor, spune soțul meu strângând mâna cu acesta.

     Ne aruncă un zâmbet prietenos și pleacă.

     Răsuflu ușurată.

     - Iubito, o să rămân eu aici, du-te acasă și dormi puțin, mănâncă, fă un duș și întoarce-te aici cu forțe noi.

     Oboseala acumulată își pune amprenta asupra mea și încuvințez tăcută. Îl sărut ușor pe buze și mă îndrept spre parcare..