Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 45

Alma...gândesc eu.

Pentru o fracțiune de secundă simt cum întregul meu corp e invadat de o sumedenie de emoții împletite cu sentimentul de teamă. Știam că acest moment va veni la un moment dat, însă nu m-am așteptat să fie atât de repede.

Întorc capul mai mult din reflex și zăresc fata cu părul de aur al cărui zâmbet ar putea eclipsa orice alt chip din jur, îndreptându-se spre masa noastră.

Toți ceilalți par cu adevărat șocați și nu îndrăznesc să o privească, iar eu sunt în ton perfect cu privirile lor. Riley pare, totuși, cel mai încurcat dintre noi.

- Alma, ce cauți aici? Întreabă el când fata ajunge la o distanță potrivită.

- Aici învăț, nu? Rostește ea încercând să facă o glumă, apoi pufnește în râs deși e singura persoană amuzată din cercul restrâns de aici. Dragilor, mă bucur atât de mult să vă revăd, spune ea și îmbrățișează pe rând fetele prezente, făcându-l pe Stiles să se înece.

Când ajunge la mine, un zâmbet diferit i se conturează pe chip.

- Uu, fețe noi, spune ea părând încântată, dar o parte din mine nu o crede nici pic. Eu sunt Alma, rostește ea îndreptându-și mâna spre mine pentru a face cunoștință, presupun că ai auzit câte ceva despre mine.

Mă ridic în picioare pentru a fi la nivelul ei, străduindu-mă să par hotărâtă, calmă și, cumva, puternică. Pentru că știu că dacă voi da dovadă de slăbiciune acum, va profita. Îi strâng mâna politicos și mă prezint.

- Aimee, îmi pare bine, rostesc eu cea mai mare minciună a vieții mele.

O văd cum își înclină capul puțin în lateral și mă privește curios, nedumerindu-mă.

- Ne-am mai cunoscut, cumva? Îmi pari foarte cunoscută..

Vorbele ei mă blochează preț de câteva secunde și inima mi se precipită în piept. Îmi arunc privirea către Clarissa, Riley și Brandon și sunt aproape sigură că toți patru avem un singur lucru în minte...visul.

- Nu cred că am avut ocazia, spun eu, așezându-mă înapoi lângă Riley.

- Mhm, ciudat. Am o memorie destul de bună și sunt aproape sigură că te-am mai văzut undeva, dar poate mă înșel.

Toți încearcă să revină la tabieturile inițiale, ignorând oarecum prezența ei în speranța că discuția s-a terminat și va pleca. Însă nu o face..

O aud cum trage aer în piept și oftează, de pe chipul ei ștergându-se orice urmă de zâmbet.

- Dragilor, eu știu că am lipsit o bună bucată de vreme, dar totuși...spune ea, îndreptându-și privirea imediat după spre mine. Aimee, să știi că nu te învinovățesc pe tine cu nimic, dar locul pe care stai a fost al meu dintotdeauna.

- Pe bune, Alma? Rostesc eu. Nu poți fi atât de copil.

Pentru că nu mai suntem la grădiniță ca să ne certăm pentru locul unde ne-am așezat și, sincer, remarca ei mi se pare că trădează sentimente ascunse. Nu locul în sine e problema, ci faptul că e chiar lângă Riley. Și sunt sigură că deja a fost pusă la curent cu cele întâmplate între mine și el. Așa că acum încearcă să demonstreze că atât el, locul pe care stau, cât și grupul de prieteni...îi aparțin.

- Pe bune, Alma? Întreabă și Riley.

- Dar ce am zis așa rău, ursuleț? E doar adevărul..

Oricât m-ar fi deranjat încercarea ei penibilă de a se afirma, faptul că îl alintă o depășește cu mult. Ursuleț, auzi și tu! De parcă Riley are coadă și blană pe corp.

Încercând să ies din situația asta cumva, mă ridic și îmi iau tava cu mâncare din față. Știu că aș putea să rămân și să mă cert cu ea pe un loc de pe băncuța veche a cantinei, însă nu văd niciun rost.

- Poftim, doar e locul tău, rostesc ironic. Eu mă duc la o altă masă, spun eu îndreptându-mă spre prima masă liberă.

O privesc zâmbind triumfător chiar înainte ca, Clarissa să spună vorbele care sunt doar începutul menit să-i șteargă zâmbetul de pe față.

- Stai, Aimee. Eu vin cu tine.

- Și eu vin, spune Riley urmat de toți ceilalți de la masă.

- Riley, ce naiba faci? Strigă ea de data aceasta de-a dreptul furioasă.

Acesta se întoarce spre ea și dă din umeri, zâmbind sincer.

- Dacă erai fată cuminte, îți luai un scaun și te așezai lângă noi și poate ai fi reușit să te reintegrezi. Dar tu ți-ai făcut-o cu mâna ta, spune el lăsând-o în urmă.

Îi arunc o ultimă privire, de data aceasta zâmbetul triumfător aparținându-mi.

Și deși știu că acest război al intereselor, al iubirii, va fi mai amplu, cumva simt că prima rundă am câștigat-o eu.

Poate că și în adâncurile sufletului meu doarme liniștită o parte rea a mea, pentru că în acest moment am simțit-o. M-am simțit bine când toți ceilalți m-au urmat, chiar dacă știam că ei îi face rău.

Dar nu renunț la Riley! Nici acum, și niciodată.

Pentru că toată treaba asta cu iubirea este doar un joc nebun de noroc, iar eu am fost suficient de norocoasă să iau cel mai mare premiu.

De ce joc de noroc? Pentru că mizezi cu tot ce ai și șansele să dublezi investiția sunt mai mici decât ți-ai putea imagina. În cele mai multe cazuri, pierzi tot. Sau dacă ai puțin noroc, doar îți recuperezi investiția. Să iei premiul cel mare? Mult prea greu.

La fel e și cu iubirea. Te îndrăgostești și dai totul de la tine și de cele mai multe ori ajungi să suferi, să se rupă părți din tine. În unele cazuri, se poate termina încet și ieșiți amândoi la fel ca înainte din relație. Să întâlnești sufletul pereche, să dai totul de la tine și să primești în aceeași măsură înapoi...e rar.

De aceea mulți oameni ajung să se complacă în relații care nu le oferă tot ceea ce au visat. Pentru că, căutarea e lungă și de cele mai multe ori nu duce nicăieri. Ajungi, la un moment dat să crezi că nu există. Și când ajungi în acel punct, te oprești la răul cel mai mic.

Eu am fost una dintre puținii norocoși. L-am cunoscut pe Riley și, deși am avut și de suferit, nu m-am îndoit niciodată de faptul că și el mă iubește în aceeași măsură. Până când inimile noastre vor înceta să bată. Din acest motiv nu îmi permit să renunț.

În timp ce ne îndreptăm spre prima masă liberă zărită, doar ușa cantinei ce se trântește brusc se mai aude.

Unu-zero pentru mine!