Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 23

Riley

     Astăzi în timpul facultății am hotărât să merg acasă să le spun părinților mei despre Aimee. Timpul petrecut lângă ea m-a făcut să înțeleg că pot să simt din nou iubire și că pot trăi o viață liniștită.

     Am început să realizez că ăsta a fost destinul meu, să o pierd pe Alma, oricât de dureroasă ar fi ideea asta. Dar trebuie să las suferința să treacă și să fac loc în viața mea și lucrurilor bune.

     Poate că mă grăbesc puțin în relația asta și sper doar că nu se va speria, însă aș vrea să o prezint părinților mei, să știe și ea și ei că nu e nimic copilăresc în relația mea cu ea și că sunt cât se poate de serios.

     Să mă bucur de moment și să trăiesc clipa.

     Am simțit pe pielea mea că viața e scurtă și că nu știm niciodată cât timp ne-a mai rămas pentru a face lucrurile pe care ni le dorim, așa că nu trebuie să lași timpul să treacă.

     Părinții mei au fost încântați că am găsit pe cineva lângă care pot zâmbi din nou. Și pentru ei a fost greu să mă vadă în starea aia timp de un an. Când negru era cea mai deschisă culoare pe care o avea viața mea.

     Întotdeauna mi-au spus că trebuie să îmi trăiesc viața, că așa a fost să fie și că nu pot continua să refuz să trăiesc.

     Eram orbit de furie și durere și ignoram complet vorbele oricui. Începusem să mă distrug singur, crezând că merit asta.

     Până când am întâlnit-o pe ea, și ușor ușor razele de lumină au început să își facă loc printre crăpăturile din zidul construit în jurul meu până l-au distrus complet.

      Bănuiesc că Aimee se va duce la părinții ei week-end-ul acesta, așa că luni o voi invita să ia cina la mine, cu părinții mei.

      Telefonul meu vibrează anunțându-mă că am primit un mesaj.

Clarissa: Riley, știi ceva de Aimee? Robb a spus că nu a ajuns la următoarele cursuri și că proful a întrebat de ea. Telefonul îl are închis. Sunteți împreună?

R: Nu, acum vreo două ore ieșise de la examen. O să încerc să dau de ea.

      Mesajul Clarissei m-a cam dat peste cap, nu e în stilul lui Aimee să nu meargă la cursuri și să își închidă telefonul.

     Încerc să o apelez în speranța că și-a deschis telefonul, însă mă întâmpină imediat robotul.

     Trag repede un hanorac pe mine și merg și o caut prin universitate, dar nu o găsesc pe nicăieri.

     Mă îndrept spre camera lor și sun la sonerie. Poate s-a dus acolo, gândesc eu, însă nici acolo nu răspunde nimeni. Încep să mă îngrijorez din ce în ce mai tare, așa că merg să o caut pe Clarissa.

      — Clarissa, nu o găsesc pe nicăieri pe Aimee. În cameră ai căutat-o? întreb eu direct
 

    — Nu am avut când, am curs după curs, răspunde ea îngrijorată.
      — Dă-mi cheile!

     Aceasta îmi înmânează cheile fără ezitare și pornesc spre camera lor.

      Deschid ușa și zăresc pe canapea geanta ei și cheile. Mă îndrept spre camera ei și o găsesc întinsă pe pat, acoperită de parcă suntem în toiul iernii. Îmi țin respirația pentru a vedea dacă respiră și răsuflu ușurat când îi zăresc pieptul ridicându-se și coborând.

     Mă apropii de ea și o mângâi pe cap. E atât de dulce când doarme..

     Nu vreau să o trezesc, așa că mă descalț și mă așez lângă ea. Cred că mă simte, sau ceva, că se întoarce și își așează capul pe pieptul meu.

     Căldura corpului ei îmi face ochii să se închidă și nu durează mult până adorm și eu.

     — Riley, trezește-te, aud ca prin vis vocea ei.

     Deschid ochii și îi privesc expresia nedumerită. Îi zâmbesc ușor..

     — Cum ai ajuns aici? întreabă ea
     — Nu puteam da de tine și m-am îngrijorat. Am luat cheile de la Clarissa și te-am găsit aici, dormind. M-am pus lângă tine, dar era așa bine încât am adormit și eu.

      Mă bufnește râsul și îi prind fața în palmele mele și încerc să o sărut, dar se dă înapoi. Ok, ce a fost asta? Am greșit cu ceva oare?

     — S-a întâmplat ceva? De ce ai telefonul închis?

     Privește în cealaltă parte, parcă evitându-mi privirea.

     — Mă durea capul rău și am venit acasă să dorm puțin, spune ea.

     O simt distantă și rece. Mă apropii de ea și îi prind mâinile în ale mele.

     — Iubito, poți vorbi cu mine despre orice. S-a întâmplat ceva? Am făcut eu ceva greșit?

      O grimasă îi apare pe față și privirea i se întristează.

     — Riley, ce însemn eu de fapt pentru tine? mă întreabă ea cu vocea tremurândă, de parcă s-ar chinui să nu izbucnească în plâns.
     — Ce întrebare e asta? Știi deja ce însemni pentru mine.
     — Tocmai că nu știu! Sunt doar un pansament pentru durere?
     — Poftim? Cum poți spune așa ceva, Aimee?
     — Dacă nu sunt un pansament, atunci ce sunt?

      Întrebarea ei mă blochează. Cum să-i explic în cuvinte ceea ce înseamnă ea pentru mine?

     — Ești iubita mea, spun eu.
     — Doar atât poți spune? întreabă ea.
     — Ce vrei de fapt să afli, Aimee?
     — Robb spune că sunt doar un pansament pentru tine, că nu vei mai putea iubi niciodată pe altcineva în afară de Alma și că nu voi fi niciodată suficient de bună ca ea.

      Îl crede pe Robb mai mult decât pe mine, și asta doare al naiba de tare. A fost suficient un cuvânt de al lui ca să îi dărâme încrederea în noi. De parcă am inventat toată povestea pe care i-am spus-o, sau de parcă duc fetele ca pe victime la mormântul Almei.

     — Robb? Robb ți-a spus și că azi am plecat acasă să le povestesc părinților mei despre tine ca să li te pot prezenta așa cum se cuvine? Ți-a spus și că nici nu îmi mai amintesc de când nu am mai fost atât de fericit cum sunt când sunt lângă tine? Ți-a spus și că însemni mai mult pentru mine mai mult decât aș putea explica vreodată în cuvinte? Ți-a spus toate astea? întreb eu mai mult țipând.

     O privesc cum se blochează și aș vrea din tot sufletul să spună ceva care să mă liniștească, însă nu o face.

     — Poate ar trebui să-l întrebi pe Robb și dacă relația noastră mai are vreun sens, din moment ce singură nu poți lua nicio decizie.

     Mă ridic și plec, în timp ce ea rămâne în urmă, strigându-mi numele.