Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 30

Partea a doua

- Pentru că Alma trăiește!!

Cele patru cuvinte, menite să dezmembreze bucată cu bucată bucățile fragile ale sufletului meu, reușesc cu succes să facă pământul să îmi fugă de sub tălpile picioarelor.

Un nod în gât mi se formează în timp ce pereții camerei se strâng cu rapiditate în jurul meu, făcându-mă să îmi pierd echilibrul și să îmi înfig unghiile în pielea dură a canapelei pe care sunt așezată.

- Ce naiba vorbiți acolo?! Doamnă Reyes, ați înnebunit complet, rostește Riley pe un ton înspăimântat, ținând-o pe femeie de umeri cu atâta putere încât i se poate zări carnea cum își face loc printre degetele mari, bărbătești.

- Nu ai idee cât de rău îmi pare că trebuie să afli așa, reușește aceasta să pronunțe printre hohotele de plâns și suspinele grave.

- Despre ce naiba vorbiți? Am fost la mormântul ei, părinții mei au participat la înmormântare..

Ochii lui sunt acum injectați cu furie și neînțelegere, căpătând un iz straniu, însă expresia încruntată trădează durerea pe care acesta o simte în interior. Își retrage mâinile de pe corpul doamnei Reyes și se așează învins pe canapea.

- Nimic din toate astea nu a fost adevărat, continuă ea. Știu că nu am procedat corect, însă atunci am considerat că acest lucru e cel mai bun pentru tine.

O pauză lungă încarcă atmosfera cu tensiune, plasând pe omoplații mei mai multă tensiune decât am experimentat vreodată.

În toate scenariile posibile, chiar și cele mai dureroase și mai grele, imaginația mea nu s-a dus niciodată atât de departe.

Aproape 19 ani trăiți în sfera mea de protecție, nu am realizat că nu am fost protejată doar de potențialele pericole medicale, ci și de adevăratele greutăți ale vieții, de cele mai mari dureri și suferințe.

Am crezut întotdeauna că aia nu e viață adevărată, dar oare asta e? Când primești lovituri peste lovituri, iar viața se încăpățânează să îți arate că tot timpul e loc de mai rău..

- Medicii nu i-au dat nicio șansă. De nenumărate ori ne-au sfătuit să o deconectăm de la aparate. Dar nu am putut..e singurul meu copil, cum aș fi putut să renunț la ea? Am găsit o clinică privată care era dispusă să o țină conectată la aparate în comă indusă atâta timp cât plăteam o sumă enormă de bani, dar la fel ca ceilalți, nu ne dădeau nicio șansă.

Riley îmi aruncă o privire îndurerată, parcă implorându-mă să îl ajut cumva, să îl scap din situația asta, neștiind că am cel puțin la fel de multă nevoie de ajutor ca și el.

- Erai distrus, continuă ea. Meritai să îți trăiești viața și singurul mod în care puteai face asta era dacă credeai că ea s-a dus pentru totdeauna. Nimeni nu s-a așteptat ca ea să se trezească, însă în noaptea de vineri spre sâmbătă, am primit un telefon în care am fost anunțată că miracolul s-a petrecut.

Apăsarea din piept devine tot mai greu de suportat și mă ridic de pe canapea și fug spre ieșire. Nu pot participa la așa ceva, nu pot și nu vreau. Nu vreau să aud asta și nu vreau să știu.

Ba da, vreau să știu.
Trebuie să știu!
Însă acum am nevoie de o pauză.

Cobor cu repeziciune scările interminabile de la intrare și nici nu apuc să ies în stradă pentru că mâna lui Riley mă țintuiește pe loc.

Îmi întorc privirea și el îmi zâmbește duios, dar plin de durere. Îmi șterge cu podul palmei lacrimile pe care nici nu le-am observat înainte și mă strânge cu putere în brațe.