Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 43

Zilele următoare au trecut rapid și nu m-am ales cu nimic din ele. Nici măcar cu odihna după care tânjeam.

N-am reușit să dau de Riley...

Mi-a ignorat apelurile și nu m-a sunat nici măcar odată înapoi. Am încercat de mai multe ori să îi scriu un mesaj dar nu am știut ce să îi spun.

Cum să îi spun că am fost o fraieră și că am greșit? Că ceea ce a auzit din gura mea nu a fost nici pe departe adevărat, și că dacă aș fi știut cum au stat lucrurile în realitate nu aș fi spus niciodată așa ceva.

Mi s-a părut cumva greșit.

Știu că povestea noastră nu a luat sfârșit și prefer să îi spun lucrurile astea în față, nu printr-un mesaj. Pentru că deși lucrurile par imposibile între noi, știu că suntem suflete pereche și într-o bună zi vom ajunge tot împreună.

Cum vacanța de iarnă a luat sfârșit, a venit și momentul să mă întorc la universitate. Mi-am strâns micul bagaj, mi-am îmbrățișat părinții și am pornit la drum chiar în ziua în care cursurile încep.

Am deschis ușa și Clarissa stătea așezată pe micuța canapea, parcă așteptându-mă. Am îmbrățișat-o, lepădându-mă de dorul ce m-a încercat în ultima perioadă, am aruncat bagajul pe podea și m-am aruncat pe locul liber de lângă ea.

O zăresc oftând ușor, după care îmi zâmbește cald.

- Te cam așteptam, spune ea și mă bufnește râsul.

- Am cam simțit, răspund eu.

- Am auzit ce s-a întâmplat a doua zi de Crăciun... Brandon mi-a povestit, continuă ea. O parte din mine tresărise la gândul că poate a vorbit cu Riley. Să știi că sunt supărată pe tine. Nu înțeleg de ce nu m-ai sunat, de ce mă îndepărtezi și nu mă lași să fiu aproape de tine.

Oftez adânc și decid să nu mai țin în mine durerea.

- Riley e vărul tău, Clarie. Nu am vrut să te pun între ciocan și nicovală. Să fii nevoită să dai dreptate unuia dintre noi..

- Cu atât mai mult trebuia să vorbești cu mine. Te-ai gândit vreodată că faptul că îmi sunteți amândoi dragi m-ar putea face să fiu mai corectă decât oricine altcineva? Dacă eram doar prietena ta aș fi avut tendința să îți dau ție dreptate, dar aflându-mă undeva între voi, îmi pot exprima părerea ținând cont de amândoi, continuă ea.

Are dreptate, nu m-am gândit niciodată la asta. La faptul că o părere provenită de la o persoană care știe ambele versiuni și e implicată emoțional în ambele părți, ar putea fi un duș cu apă rece.

- Ai dreptate, Clarie. Și nu îți poți imagina cât de rău îmi pare. Trebuia să vorbesc cu tine, nu să aleg în locul tău. Am simțit pe propria mea piele ce înseamnă când cineva decide în locul tău.

- Mi-ai fost dragă din prima zi în care te-am văzut, spune ea zâmbind. Și indiferent de ce e, a fost sau va fi între tine și Riley, prietenia noastră nu are de ce să se schimbe.

- Am realizat asta acum, rostesc eu pe un ton plin de vinovăție.

- În altă ordine de idei, ce naiba a fost în capul tău să îi spui vorbele alea fraierului de vărămio?

Oftez adânc când îmi amintesc de greșeala făcută.

- Știu că am greșit și nu încerc să mă scuz, însă am crezut că l-a lovit din gelozie pe prietenia dintre noi. Tu nu știi cu câtă furie îl lovea. Mi-a fost teamă că îl omoară.. A fost prima soluție pe care am găsit-o pentru a-l face să se oprească, spun eu în timp ce alt suspin își face loc printre buzele mele.

- Riley nu mai e cu Alma, spune ea, făcându-mă să mă înec cu propria salivă. Adică...i-a spus. Nu știu dacă a vorbit și despre tine, dar a clarificat lucrurile cu ea.

Vorbele ei m-au făcut să îmi pun mii și mii de întrebări. De ce a făcut asta dacă stabilisem să nu o facă acum? Mai ales că a auzit vorbele alea.. Cum o fi reacționat Alma?

Și mai ales...de ce naiba nu îmi răspunde la telefon. De fapt, e destul de evident motivul..

- Ai vorbit cu el? Mie nu-mi răspunde la telefon.

- Dă-i timp. Nu i-a picat prea bine să audă ce a auzit. Iar eu încă nu știam de minciuna lui Brandon ca să îi explic..

Aș vrea să îi pot spune ceva, însă cuvintele parcă mi s-au înțepenit undeva în gât. Parcă înțelegând situația în care mă aflu, mă îmbrățișează strâns.

- Eu trebuie să plec, spune ea într-un târziu. Deși e prima zi, am cursuri de la prima oră, dar să știi că nu ai scăpat. Să nu îndrăznești să mai faci vreodată ce ai făcut, continuă ea, îndreptându-și degetul arătător spre mine în semn de mustrare.

Zâmbesc ușor și o strâng din nou în brațe, rostind ușor un mi-a fost tare dor de tine.

Pentru că e adevărat. Am îndepărtat-o pentru nu a o pune într-o situație stânjenitoare și, deși nu a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut, așa am considerat eu de cuvință în acel moment.

Dar i-am simțit lipsa. Acut și în mod continuu. Pentru că ea este prietena pe care mi-am dorit-o întotdeauna, și poate chiar mai mult. Pentru că a fost mereu lângă mine și am ajuns în scurt timp să ne atașăm una de cealaltă.

După plecarea ei am făcut un duș rapid în timp ce mă gândeam doar la Riley și la vorbele Clarissei.

Alma știe...

Oare în sfârșit s-a dus cel mai mare impediment dintre noi? Parcă a fost prea ușor...

Îmbrac rapid o ținută lejeră și îmi aplic un machiaj finuț, în nuanțe nude, abia sesizabile.

Verific încă odată orarul pentru a fi sigură de ora la care trebuie să ajung la facultate, privesc ceasul cu floricele amplasat pe mâna mea dreaptă, ridic geanta pregătită anterior de pe pat și mă îndrept spre ușă.

Mă blochez instant în momentul în care zăresc silueta de băiat ce stătea impunătoare în fața ușii, așteptându-mă.

- Cce..ce faci aici? Reușesc eu să rostesc în cele din urmă.