Skull

5. O să dansez în întunericul acela

     5. O să dansez în întunericul acela.

     Nu îmi pot stăpâni râsul. Deloc. Cad în fund pe scări și-mi iau fața în palme, râzând cu poftă. Pieptul mi se zguduie din cauza râsetelor mele stridente. Skull își ține între degete o jachetă neagră cu lanțuri distrusă în totalitate de-o vopsea roz. Vopseaua mea roz. Îmi amintesc când am cumpărat-o. Avem șaisprezece ani și voiam să vopsesc tot mobilierul casei în acea nuanță fericită. Citisem undeva un articol scris de-o blogăriță care dădea tot felul de sfaturi pentru amenajarea locuințelor. De atât a fost nevoie să o iau razna. Am apucat să vopsesc o măsuță rotundă, un raft și fotoliul preferat al Emiliei. M-au prins în fapt și mi-au tăiat elanul. Am plâns toată ziua, strigând prin casă că îmi sunt încălcate toate drepturile posibile.

     Ce vremuri. Eram plină de viață.

     Azi, după ce ei au plecat, mi-am amintit pozna de atunci și faptul că Sami a dus toate recipientele cu vopsea într-o ladă de lemn și le-a ascuns bine în garaj. Nu am mai avut nicio speranță că le voi găsi. Dar le-am aflat și apoi mi-am făcut de cap cu hainele lui Skull. Le-am îmuiat pe rând în vopseaua drăgălașă, sfârșind să le agăț pe aleea noastră pe unde am putut și apucat. I-am distrus toate ținutele și, sinceră să fiu, pentru multe din ele m-a durut inima. Tipul are gust și acest aspect nu poate fi contestat de nimeni. I-am distrus inclusiv aproape toate încălțările. Unele dintre ele au scăpat și anume, toți tenișii Converse personalizați cu anumite personaje din animeuri sau alte desene. Asemenea artă nu merită irosită. I-am pus în cutii și i-am ascuns în pod printre lucrurile mele. Acolo sigur nu își va băga nimeni mâinile.

     Singura ținută care i-a rămas este cea pe care o purta când a plecat de acasă. Un tricou negru având imprimat pe spate un craniu înconjurat de niște flori, un șort de bumbac în aceeași nuanță și-o pereche de Chuck Taylor albi și personalizați. Pe ambii pantofi sunt pictații aceeași serpi pe care îi are tatuați pe antebrațe. Iar acum ochii lui negri mă nimicesc. În spatele lui sunt toate femeile din familia noastră. Se pare că ei au plecat după Em și Sami, iar privirile lor șocate, îmi spun că sunt dezamăgite de acțiunile mele. Le cred. I-am distrus hainele băiatului lor iubit. În plus, înfățișarea mea s-a schimbat substanțial de când m-au văzut ultima dată. Pletele lungi au dispărut. Pielea fără nici o urmă de cerneală a rămas o amintire a vremurilor de când eram o fată drăgălașă, iar privirea mea nu mai strălucește.

     — Uite cine s-a întors acasă, spun printre râsete, prinzând privirile lor critice. Nu mi-ați dus dorul? întreb sarcastic, plescăind din buze.

     Mă doare inima. Faptul că mi-au ascuns tot ce au făcut pe la spatele meu, îmi amintește constant că nu contez pentru absolut nimeni din casa aceasta. Am trăit cu iluzia că ele mă iubesc chiar și după ce am plecat din oraș. Chiar dacă nu insistau să vin acasă, eu credeam că încă contez. Chiar și după acea supradoză de amfetamină, tot am crezut în iubirea lor. Ochii căprui ai Emiliei, încadrați de-o față pictată de anii ce au trecut, mă privesc pătrunzător. Un sentiment nostalgic mă năpădește. Părul ei cenușiu este prins cu precizie la spate într-un coc împletit, făcând-o să arate ca acele femei puternice de pe copertele revistelor Forbes. Este mică de înălțime, dar trupul ei nu arată semne de slăbiciune, contrar așteptărilor. Sami își ține brațele la piept, având lângă picioarele lungi și suple, un geamantan micuț. Este frumoasă. În genul acela care te face să te întrebi dacă vei arăta vreodată ca ea când vei atinge aceeași vârstă. Înaltă, cu un corp zvelt și sănătos, lucrat multe ore în sălile de fitness cele mai bune. Ochii de un albastru rece, care te duc cu gândul la o zeiță scandinavă, sunt puși în evidență de părul mătăsos și blond.

     — Ești cu capsa pusă, vorbește Em, venind spre mine. Vino aici! mă înșfacă de pe scări și încearcă să mă tragă între brațele sale, dar mă smucesc și nu-mi scapă unda de durere care-i traversează ochii frumoși.