Skull

45. Doar un pansament nenorocit

     45. Doar un pansament nenorocit.

     S-a terminat.

     Nu mai există Neve. Nu mai există Naja.

     Tot ce a mai rămas e doar un trup frumos și o față lipsită de orice urmă de lumină și viață.

     Mă privesc în oglindă, încercând să fac o conexiune cu imaginea pe care o văd, dar e atât de străină femeia care se uită la mine. Acolo, unde cândva au fost șuvițe de aur, găsesc un păr negru lipsit de strălucirea cu care am fost învățată toată viața mea. O viață plină de minciuni și trădări. Albastrul de gheață din ochii mei s-a topit și tot ce a mai rămas e un ocean învolburat alimentat de lacrimi. Alimentat aproape nonstop de acele lacrimi nenorocite. Nu mai am nicio putere asupra emoțiilor mele. Nici nu mai vreau să am. Prea mult timp le-am ținut în frâu. Suficient timp am luptat cu mine și lumea întreagă. Acum în sfârșit m-am întors înapoi la origini. Iar la origini am fost exact femeia care sunt acum. O femeie plină de slăbiciune și mult prea ușor de frânt. Și ce e mai amuzant? Nici măcar nu îmi mai pasă. Tot ce vreau e să reușesc să închid ochii și să dorm câteva ore. Au trecut 10 zile de când am plecat și abia am reușit să dorm câteva ore de când sunt aici. De fiecare dată doar pentru că mi-am pierdut cunoștința.

     Au vrut să îmi dea somnifere, dar le-am refuzat. Nu vreau să mă amorțească nimic. De ce? Pentru că nu mai am nimic în afară de durere, iar dacă doar asta pot să mai simt, atunci o vreau pe toată. Vreau să simt orice, altfel s-ar putea să cred că am murit cu adevărat. Îmi trec degetele prin păr sfârșind să trag de el, durerea accentuată apare imediat, dar o ignor. Deși mă sufocă și mă înnebunește, am impresia că dacă ajung să nu mai simt nimic, atunci m-am pierdut pentru totdeauna. Mă simt atât de a nimănui, atât de pierdută într-un vid întunecat fără urmă de viață. Nici măcar nu mă sperie întunericul ăsta în care am căzut. Și până la urmă de ce m-ar speria? Nu e prima dată când mă vizitează. Sunt învățată deja cu un astfel de întuneric care îți ia și ultima urmă de viață din tine și te consumă secundă după secundă, timp în care ura începe, încet și cu răbdare, să se strecoare printre fiecare crăpătură care s-a format de-a lungul timpului în inima ta fragilă. Dar de data aceasta nu ura se strecoară printre acele crăpături, pentru că nu mai simt nimic asemănător cu ura. Tot ce mi-a rămas e întunericul ăsta care mă acaparează secundă după secundă.

     Îmi închid ochii strâns, încercând în zadar să opresc lacrimile care se luptă feroce să iasă la lumină când numele lui se ițește în acest întuneric cotropitor. Iar asta mă înnebunește de tot. E singurul nume care are puterea să lovească acest vid și să îmi invadeze mintea puternic afectată. Iar când asta de întâmplă simt că sunt pe cale să mor. El îmi pulsează agresiv în inima făcută scrum și îmi aleargă prin vene. Și de ce nu ar fi așa? E exact așa precum s-a asigurat că va fi. Cu el îmi încep ziua în gând și cu o el termin, țipând și plângând. Faptul că nu e lângă mine, că nu îl pot atinge, că nu îl pot simți, că nu îi văd ochii, că nu gravitează în jurul meu mă aduce în cel mai întunecat colț al Iadului. S-a asigurat și de data aceasta că după el nu va mai exista nimic. Și așa e. După el nu există nimic. Nicicând nu a existat. Există doar agonie și durere. Există doar un vid lipsit de sentimente. Există doar lacrimi și disperarea continuă. Există doar un trup fără dorința de-a trăi. De data aceasta s-a asigurat că îl voi respira pentru totdeauna. Și i-a ieșit.

     Am ajuns să îl ador până la refuz.

     Am ajuns să îl respir la fiecare pas făcut.

     Am ajuns să-l pun pe el înaintea tuturor.

     Am ajuns să vreau să-l fac fericit și împlinit.