Skull

52. În Moarte. În Iad. În Întuneric.

     52. În Moarte. În Iad. În Întuneric.

     Câte ore au trecut de când tot alerg în întunericul ăsta înfiorător? Câte zile de fapt? Și tot ce fac e să alerg fără oprire. Blaze apare mereu la câțiva metri înaintea mea zâmbind și făcându-mi semn să vin la el, dar când ajung în fața lui, se materializează în nimic și eu sfârșesc să disper tot mai tare. E ca și cum ceva îl face să renunțe la mine în ultima clipă. În cel mai îndepărtat colț al inimii mele și cel mai fragil, am habar ce se întâmplă cu adevărat, dar refuz să accept realitatea aceea. Eu trebuie să mă întorc la el și la Xander. Amândoi au nevoie de mine. Nu pot să plec acum. Nu e opțiune. Niciodată nu a fost. Așadar alerg și alerg. Nu contenesc să mă întreb ce se întâmplă cu adevărat. Visez? Am murit deja? Urmează să mor? Voi rămâne așa pentru eternitate? Ăsta e Iadul meu cel mai nemilos? Așa începe pedeapsa mea pentru tot ce am făcut până acum? Dacă da, e groaznic de înfiorător. Știu că ceva grav de tot s-a întâmplat la un moment dat, dar nu mai pot estima cu precizie, deoarece am senzația că au trecut zile întregi de când tot alerg și alerg. Dar atunci în acel moment lumea asta a fost cât pe ce să dispară, deoarece am auzit vocea lui Blaze cât mai clar posibil. Și a fost pentru prima dată când i-am auzit glasul până atunci.

      — Întoarce-te înapoi la mine! Am atâta nevoie de tine, Naja. Și tu o știi. Sunt dependent de tine în cel mai obsesiv mod și știi foarte bine că nu îți pot îndeplini cererea. Nu vreau să trăiesc fără tine! Ai înțeles? Nu vreau și nici nu o voi face. Te iubesc prea mult și prea obsesiv. Nu există nimic după tine și nici nu a existat nimic înainte de tine. Tu ești esența mea. Tu ești viața mea. Tu ești sufletul meu la propriu. Tu ești întunericul meu perfect. Iar dacă decizi că vrei să pleci, atunci vin după tine. În Moarte! În Iad! În Întuneric! Te voi urma oriunde alegi să pășești!

     Nu l-am văzut, dar a fost pretutindeni în jurul meu și cuvintele lui m-au făcut să cad în genunchi și să țip cât m-a ținut gura. Nu pot explica cum e posibil, dar jur că i-am auzit și simțit toată disperarea și toată acea durere nesfârșită. Dar ce m-a făcut să țip și să simt cum nu pot respira a fost declarația lui că mă va urma oriunde voi merge. Atunci am simțit cum lumea asta începe să se dărâme, iar pieptul a început să mă doară inimaginabil de tare din nou și mi-am simțit pulsul tot mai slab. Am realizat prin toate țipetele mele ce se întâmplă cu adevărat în lumea reală și am fost mai terifiată decât am fost vreodată. Lumea asta s-a cutremurat la nesfârșit și pe când am vrut să închid ochii pentru a face față fricii oribile că mă duc cu adevărat, silueta lui a apărut la câțiva metri înaintea mea și mi-a zâmbit întunecat și perfect.

     Și m-am ridicat.

     Și am luptat la naiba.

     Și chiar dacă m-am rupt într-un milion de bucăți din pricina durerii, pentru el am reușit să pășesc și apoi să fug.

     De atunci lumea aceasta s-a stabilizat și imaginea lui a început să apară și să dispară. Și știu că în momentul în care îl voi atinge și nu va mai dispărea, acea va fi clipa în care eu îmi voi deschide ochii în lumea reală. Sunt ca într-un coșmar din care nu te poți trezi, doar că dus la ultimul nivel. Acela dintre moarte și viață. Scutur din cap și încep să aleg din nou, spunându-mi la nesfârșit că pot să fac asta, că sunt puternică și nimic nu mă poate opri, nici chiar moartea, nici Iadul ăsta întunecat și nemilos. Și îmi repet asta din nou și din nou. Îl văd iar. Îmi zâmbește atât de frumos și luminos, iar brațele lui se deschid și ochii lui mă cheamă acasă. Îi zâmbesc și eu disperată și consumată de faptul că iar va dispărea când îl voi atinge. Vreau atât de tare să-l ating. Nu mai vreau să stau aici. Mă terifiază și sperie mult prea tare vidul ăsta lipsit de orice fărâmă de lumină.