17. Vreau să te văd cu adevărat

9K 718 124
                                    

     17. Vreau să te văd cu adevărat.

     În urmă cu doi ani

     E trecut de miezul nopții cu puțin. E solstițiu de vară. Am fost pregătită să ies din casă, dar natura a decis să îmi distrugă noaptea asta. Mă ghemuiesc pe canapeaua din sufragerie, privind speriată spre ferestrele luminate din când în când de fulgerele monstruoase. Furtuna care a pus stăpânire pe toată țara face parte din categoria celor care mătură efectiv tot ce prind în calea lor. În urmă cu vreo douăzeci de minute copacul nostru din curtea din spate, a fost smuls efectiv din rădăcini și s-a prăbușit în piscină. Scaunele de pe terasă au fost măturate prin toată curtea, alături de umbrele și șezlonguri. Am impresia că din clipă în clipă toată casa se va dărâma. Sunt al naibii de speriată și taman acum toată lumea e plecată. Nici măcar Skull nu e prezent. Aș fi preferat pe oricine alături de mine.

     Iar ca totul să fie perfect au căzut toate rețelele. De la curent până la telecomunicații. Tot orașul e sub asediul furtunii violente. Cerul e rupt în două de fiecare dată când tună atât de înfiorător. Nu m-am temut niciodată de furtuni până în momentul în care am fost în mașina care a băgat în mormânt două familii. În acea zi când ai mei și familia Stone au dispărut de pe suprafața pământului, a fost o furtună suficient de violentă, iar noi am trecut direct prin ea.

     Cea urmat știe tot orașul.

     De atunci, mi-e frică de orice tip de furtună.

     Încă îmi amintesc cum m-am târât printre fiare, încercând să ies afară și să aduc ajutoare. Mirosul acela greu de fier și praf și sânge îmi pătează nările și acum după atâta timp. Ochii întredeschiși ai mamei și sângele care țâșnea atât de violent din gâtul ei, îmi colorează și acum mintea, împreună cu acel fier care era adânc înfipt în abdomenul mamei lui Skull. Poziția nefirească a spatelui tatălui meu, alături de fața culcată în cioburi a tatălui lui Manuel, marchează și acum începutul acelor coșmaruri care mă distrug psihic. Dar ce mă bântuie cel mai mult sunt ultimele minute de viață ale lui Manuel Stone. Încă îmi amintesc cum băiatul m-a apucat de mână când am ajuns în dreptul lui, toată plânsă și disperând. Ultimele lui cuvinte dinainte să își închidă ochii pentru totdeauna au fost pentru Skull, iar eu nu am avut niciodată curajul să îl caut pe acel copil, care a fost efectiv aruncat în iad și lăsat să moară, ca să-i spun că fratele lui mai mare s-a gândit la el chiar și în timp ce murea.

     Ce am făcut?

     Ei, bine, am ales să devin o nenorocită fără scrupule și să uit cu orice preț trauma trăită în acea zi. Cu toate că noaptea se răzvrătea împotriva mea cu ajutorul coșmarurilor, am reușit zi după zi să devin tot mai rece și nepăsătoare, începând să uit. Banii au ajutat mult și faptul că eram lăsată de capul meu. De la vârste fragede am început să frecventez cele mai răvnite adunări și să dau petrecerile cele mai deztrăbălate din oraș. M-am înconjurat doar de oameni superficiali, iar asta m-a ajutat să mă transform încet într-o nenorocită arogantă și superficială. Iar când eram prea epuizată, apelam la somnifere ca să am parte de un somn liniștit. Iar toate aceste acțiuni ale mele nu i-au făcut pe niciunul din oameni din viața mea să se gândească că acesta e modul meu de a face față traumei.

     Nu, nicidecum.

     Ei m-au etichetat drept o nenorocită fără inimă și m-au lăsat să îmi fac de cap, nebăgând de seamă că Neve Reed murea puțin câte puțin în fiecare zi.

     Îmi revin brutal din gândurile depresive când se aude un tunet nimicitor, urmat imediat de un fulger care luminează atât de puternic curtea din spate, încât sar în picioare și mânată de frică, fug spre ușile din sticlă care duc spre piscină. Îmi lovesc mâinile de sticla aburită și șterg, rămânând fără suflare când zăresc o siluetă stând pe scări, învăluită de pătura de picuri agresivi, privind spre dezastrul pe care-l provoacă natura. Încremenesc. Dumnezeule, cine e atât de dereglat încât să se pună într-un asemenea pericol? Mă uit mai atent și-i pot zării tricoul negru, cel ce are un craniu alb pe partea din spate, cu care a fost îmbrăcat în urmă cu câteva ore când ne-am întâlnit pe plajă.

SkullUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum