Skull

33. Au crezut că nu sunt atât de nebun

     33. Au crezut că nu sunt atât de nebun.

     Unde sunt? E prima întrebare pe care mi-o pun, ignorând faptul că îmi simt capul vâjâind și amintirile înghețate. Privesc cu groază spre brațul meu drept, neavând habar deloc ce se întâmplă. Sunt conectată la perfuzii? De ce mă simt ca și cum m-aș fi drogat până ce mi-am pierdut cunoștința? Greața, durerile musculare, mintea praf. Așa mă simțeam în trecut după o sesiune zdravănă de consumat. Mă simt ca naiba. Privesc obsesiv spre perfuzii, încercând să îmi amintesc ce s-a întâmplat. Și cu oroare îmi dau seama că îmi simt creierul mort. Amintirile zilei de ieri se topesc una în alta și nu reușesc să le pun cap la cap. Dar ceva nu e bine. Nu e bine deloc. Asta nu se poate întâmpla. Nu e posibil. Refuz să cred altfel. Panica în cea mai pură formă a ei pune stăpânire pe mine. Nu îmi amintesc. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat cu mine în ultimele ore. O teroare pe care nu am mai simțit-o de mult timp mă sufocă și simt că abia mai pot să respir. Îmi duc mâinile spre față și simt o mică denivelare pe obrazul drept. Ce mama naibii? Conturez denivelarea și îmi dau seama că e ca o zgârietură care a prins crustă. Simt că îmi pierd mințile încet și sigur. Ce s-a întâmplat cu mine și unde e? Unde e el? Capul îmi țâșnește în sfârșit spre picioarele mele și-l văd. Și se întâmplă atât de multe în atât de puține secunde.

     Mintea mea se liniștește.

     Inima mea surâde.

     Respirația mea devine regulată.

     Apoi tot ce am simțit înainte să-l zăresc se intensifică din nou când îl văd cu adevărat. E mort. Mort și plin de ură. Pare că s-a lepădat de tot ce l-a făcut vreodată să pară uman și a rămas acolo doar o carcasă goală și plină de un întuneric primordial.
Ochii lui sunt injectați cu haos pur. Un haos care poate distruge vieți doar cu o simplă pușcare din degete. Nu l-am văzut niciodată atât de atins de întuneric. Tresar când îi văd palmele bandajate. Pansamentul e plin pe alocuri cu sânge uscat. Hainele lui sunt șifonate și murdare, pătate cu praf și sânge. Ce naiba? Îmi ridic din nou privirea spre chipul lui. E atât de mort, încât pentru o secundă am impresia că nici nu își dă seama că m-am trezit, dar scânteia care-i străfulgeră ochii plini de venin îmi răspunde. Apoi o iau razna din nou când îmi dau seama ce se întâmplă cu adevărat. Nu... Nu!

     — Nu! reușesc să articulez. Nu, Skull! Nu am făcut-o! Îți jur pe toți sfinții că nu m-am drogat eu! Nu îmi amintesc, Skull! murmur disperată și adevărul spus cu voce tare cade greu peste mine. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat în ultimele ore, vocea îmi crapă din pricina neputinței pe care o simt. Mă simt exact ca după o sesiune de droguri. Mintea mea e praf și nu-mi pot ordona amintirile ca să am o explicație rezonabilă, dar îți jur că nu m-am drogat eu.

     Mă terifiază aura înnebunitor de întunecată care-l înconjoară. Își trece ambele palme prin păr trăgând de el. E de rău. Panica mă lovește iar în valuri și mai mari când îmi dau seama că sunt în groapă. Cum să demonstrez că nu m-am drogat, când eu nici măcar nu știu ce s-a întâmplat în ultimele ore din viața mea? Îmi simt inima în gât și creierul explodând.

     — Naja! letal și rece, tresar neputincioasă.

     — Nu, Skull. Ascultă-mă! Nu am făcut-o...

     Îmi taie vorba din nou când se întinde spre mine și mă încalecă, apucându-mă de gât cu palmele, dându-mi capul puțin pe spate pentru a-l putea privi în ochi. În acei ochii pot găsi acum doar un foc nimicitor.

     — Respiră, Naja! îmi șoptește, iar ochii lui încearcă să îmi transmită puterea de care el dispune. Știu că nu ai făcut-o, reia tot șoptind și-mi simt inima în gât. Știu, la naiba, că nu ai fi luat intenționat rohypnol, mai ales într-o combinație atât de mortală făcută cu amfetamină și vodka.