Skull

39. Ai ucis-o pe Neve Reed

     39. Ai ucis-o pe Neve Reed
  
     În urmă cu doi ani

     M-am îndrăgostit de el. E finalul verii, iar eu am căzut iremediabil și irefutabil pentru Skull Stone. Iar eu abia pot trăi cu acest adevăr brutal. Un adevăr care mă sufocă. Un adevăr care mă face să îmi chestionez sănătatea psihică. Un adevăr care e atât de brutal și crud că mi-e rușine cu propria persoană. Cum pot fi atât de stricată și distrusă încât să mă îndrăgostesc de tipul care toată vara m-a făcut să simt cu adevărat pe limbă gustul disperării și al întunericului urâcios? Cum? Cum e posibil ca nenorocita mea de inimă să bată cu atât de multă disperare pentru el, tipul, care m-a violat la începutul verii? Tipul ăsta și-a dedicat întreaga vară să mă răpună și să mă facă să mă întreb aproape în fiecare clipă dacă sunt într-adevăr întreagă la minte. Din clipa în care m-a făcut a lui în acel foișor nenorocit, nebunia lui s-a dezlănțuit de tot și nimic nu a mai stat între inima mea proastă și inima lui întunecată și plină de păcate. A continuat să mă vâneze în fiecare zi, să mă facă să mă simt ca un nimic, ca mai apoi să mă răpună cu întunericul lui depravat.

     Depravarea lui mi s-a strecurat rapid în vene și oricât de mult o urăsc, în adâncul sufletului, am tânjit zi după zi după el, chiar și în clipele când m-a răpus în fața tuturor nenorociților din orașul nostru. Sunt slabă. Știu asta. Sunt slabă în fața lui. Nu-i pot face față și nu pot lupta cu el, așa cum tânjesc și îmi doresc. Sunt slabă chiar și în lupta cu propria persoană când vine vorba de el, deoarece simt o dorință prea puternică și irațională și o posesivitate bolnavă pentru el. Și mă lupt. Dumnezeu mi-e martor că lupt cu mine și cu el, până ce cedez plângând și țipând. Iar el? Mereu e acolo, pregătit să mă consume. Mereu e acolo plin de întuneric și dorință întunecată, sărutându-mi lacrimile și apoi tot trupul, făcându-mă să tânjesc după el chiar dacă sunt fix în brațele lui. Pentru că Skull Stone știe cum să mă facă să îmi fie dor de el chiar dacă e fix cu buzele lipite de ale mele, ori adânc scufundat în trupul meu.

     Și ori de câte ori pleacă, sfârșesc plângând până ce adorm. Nu pot să trec peste faptul că îl vreau cu atâta disperare. Nu pot să suport gândul că simt ceva pentru un om atât de depravat și întunecat. Mi-e scârbă de mine pentru că am ajuns să tânjesc după el atât de tare. A ajuns să aibă putere asupra mea în totalitate. Lupt de fiecare dată, iar asta doar îl face să fie și mai plin de energie și neobosit când vine vorba de mine. Dar, oricât de slabă și dată peste cap am ajuns din pricina lui, pur și simplu, știu că inima lui e prea moartă și întunecată pentru a simți ceva pentru mine, chiar dacă gura lui păcătoasă îmi repetă cuvinte cu însemnătate ori de câte ori ia din mine strop de lumină după strop de lumină. Îmi controlează fiecare gând. Adorm cu el în gând, mă trezesc cu el în gând. Are putere totală asupra mea, iar asta mă face să simt că înnebunesc. E sfârșit de august și el m-a adus în punctul în care simt că o să îmi pierd și ultimul strop de luciditate dacă nu vine cu mine la Columbia așa cum mi-a promis. În ultimele zile, s-a schimbat. Ceva s-a schimbat. În special după bătaia care a avut loc între el și Dark la Cascada Diavolului în urmă cu două săptămâni.

     Atunci, eu am fugit de Skull după ce fix el m-a îndemnat să fug, însemnând că jocul de-a vânătorul și prada era declarat deschis în aceea noapte. Și era una din acele nopți în care el era prea pierdut în întuneric și prea însetat să mă răpună. Simțind că îmi pierd mințile dacă îl las să mă mai atingă, chiar dacă asta era tot ce îmi doream, am luat-o totuși la fugă pentru că încă voiam să lupt împotriva sentimentelor pe care le trezea în mine, când am dat peste Dark. Am intrat direct în el, dezechilibrându-l puțin. Când mi-am ridicat privirea și am văzut peste cine am dat, am simțit că mă sufoc de tot. Am început să scutur din cap când l-am văzut uitându-se la mine rece și atât de pierdut în întunericul lui. Am făcut pași în spate, spunându-mi că am dat din rău în rău. Nu am realizat că plâng decât după ce el și-a ridicat mâinile și, cu mișcări liniștitoare, mi-a șters toate lacrimile, respirând greu. Dar Iadul s-a dezlănțuit la propriu când m-a luat și m-a tras în brațele lui, băgându-mi capul în scobitura gâtului său, mângâindu-mă pe spate cu mișcări menite să mă calmeze. Un minut. Două. Trei. Patru și am pierdut șirul. Am paralizat de-a dreptul.