Skull

21. E sărutul lui Iuda

     21. E sărutul lui Iuda.

     Mă prefac că nu există. Dar e cât se poate de real și, din nefericire, el reprezintă cea mai impunătoare prezență din viața mea. El reprezintă o parte din viața mea pe care nu am cerut-o niciodată, dar am primit-o oricum, iar acum trebuie să trăiesc cu existența lui pentru totdeauna în mintea mea. Sau cel puțin până voi găsi un tip care să poată șterge toată amprenta pe care și-a lăsat-o asupra mea Skull. Știu că există acel tip, trebuie să existe, iar eu merit sfârșitul meu fericit. La sfârșitul verii când voi pleca de aici, acesta va fi singura mea preocupare. Să fiu fericită. Sau măcar să am grijă să se întâmple asta. Oftez în sine mea. Îl studiez în profunzime de nici nu mai știu câte minute. Le-am pierdut șirul.

     E îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni de bumbac, iar spatele lui gol se sprijină de o pernuță colorată. Stă în locul meu preferat din cameră, având genunchii îndoiți, iar pe ei se află deschis caietul lui de schițe. Desenează de vreo oră și pacea pe care o emană în jurul lui e copleșitoare. E atât de liniștit și de docil și nu pot să nu mă minunez cât de mult îl calmează această pasiune a lui de a desena. Încerc să mă concentrez la manga din propriile mâini, dar nu pot. Încerc să recitesc pentru a douăzecea oară aceeași pagină. E în zadar. Până acum au fost prea puține momentele în care am avut parte de un Skull atât de docil și plin de pace. Mă fascinează. Din nefericire.

     Ne-am întors amândoi în camera mea după ce am fost chinuită de prezența Samanthei și a Emiliei. Nu știu ce s-a întâmplat cu Sami, dar nu s-a mai uitat la mine cu ură și scârbă când ne-am întors de la spital. Nu am habar ce am făcut atât de bine în toată schema mea cu prefăcătoria, dar sunt mai ușurată acum. Planul meu merge uns. De fapt, am habar. Îngrijorarea mea vizibilă pentru Skull a fost cu adevărat un show demn de luat în seamă. Un show care mă face să îmi fie scârbă acum de propria persoană, dar care, totuși, m-a ajutat enorm în marea schemă pe care am pus-o la cale. Am ajuns la inimele lor fragile și stupide prin simplu fapt că mi-am permis să mă las condusă de sentimente pe care femeile din familia mea le apreciază.

     Îmi arunc ochii înapoi pe paginile din poala mea, dar gândurile îmi fug în toate părțile. La prea multe. La orfelinatele în care a fost el, iar asta e ceva nou. Cum au fost zilele lui acolo? Bune nu prea cred. Nu știu eu prea multe despre ce se petrece într-o astfel de instituție, dar nici nu pot crede că un copil poate fi fericit într-un asemenea loc. La zilele în care el a spus că a consmat droguri, iar asta îmi arde pieptul. Vreau să știu ce l-a determinat să consume și ce l-a făcut să pună stop. Apoi gândul îmi fuge la inima lui bolnavă. Concluzia apare imediat. Poate asta l-a făcut să pună stop drogurilor. Inima lui slăbită, care oricum, așa slăbită cum a fost, tot a fost și este plină de un întuneric primordial.

     Degetul mi se oprește pe un cuvânt din șirul lung de cuvinte de pe pagină și încremenesc când mă lovește un gând al naibii de încâlcit. Dacă s-a prefăcut? Dacă a plănuit ziua de azi în detaliu doar pentru a mă pune la încercare? Nu ar fi ceva ieșit din comun din partea lui. Omul ăsta e o combinație de nebunie bolnavă și încâlcită. E în stare să se pună într-o situație care-i știrbește puterea, doar pentru a mă putea manipula. Tot așa cum eu îmi joc jocul, știu că la fel își joacă și el propriul joc. Și mă înnebunește comportamentul lui pentru că... nu am habar cine e acest Skull. E o mască nouă pe care nu am mai văzut-o niciodată până acum. Și mă lovește din nou și din nou aceeași revelație:

     Skull era oricine voia să fie, dar niciodată cine voiam eu.

     Doar că... Inima îmi pompează dureros când cuvintele mi se așază în minte clar și de neconceput, dar de necontestat. Nu mai respir deloc acum. Nu pot să alung cuvintele. Sunt tot acolo și strălucesc cu intensitate.