Perspectiva lui Harry
Capul începea să mă doară al dracului de tare. Ca şi cum Hefaistos, zeul grec al focului şi al fierului, îmi bătea în cap cu nenorocitul lui de ciocan. Trebuia să fiu furios. Trebuia să o dau afară de mult. Trebuia să îmi ies naibii din pepeni, dar pur şi simplu... Nu am putut.
M-am simţit obosit. Atât de obosit la nesfârşit de toate acele lucruri din viaţă care continuau pur şi simplu să mă lovească. Împingându-mă din ce în ce mai aproape de limita nebuniei negre - eram obosit să mă opun. Încercând constant să păstrez distanţa faţă de acea limită, luptându-mă constant. Constant.
Mă simţeam mai bine stând întins acolo. Privind întunericul din interiorul pleoapelor mele, imaginându-mi cum, acum mulţi ani, alergam cu acel zmeu din hârtie pe dealul cu iarbă proaspătă şi verde de primăvară. Aproape că puteam simţi adierea uşoară sărutându-mi obrajii încălziţi de la alergat, modul în care zmeul zbura chiar deasupra mea, răsucindu-se în vânt. Am privit modelul zmeului lăsându-mi capul pe spate, puţin speriat de ceea ce vedeam - modelul semăna cu unul dintre acei fluturi exotici care şi-ar intimida prădătorii. Dar modelul nu avea acelaşi efect asupra mea; chiar dimpotrivă, era încântător. Frumos. Atât de frumos încât îmi ţineam respiraţia. Puteam să jur că o pereche de ochi gri-verzui din modelul de pe zmeul ce zbura sus deasupra mea în oceanul de lumină se uita la mine în jos, aici în întuneric. Eu, care eram legat de pământ. Legat de rădăcinile mele.
Amintirea durase doar un moment scurt şi ştiam că erau ochii ei. Era o amintire din unul dintre nenumăratele mele vise pe care le visam din nou şi din nou. Până acum o săptămână, ochii aceia erau de un albastru închis ciudat de familiar. Aparţinând unei persoane care fusese mai apropiată de mine decât oricine altcineva pentru cea mai lungă perioadă de timp - dar nu ne-am întâlnit niciodată cu adevărată.
Gândurile mele s-au întors la faţă din camera mea. Mă găsea complet nebun. Înfrânt. Futut. Absolut futut. Mai ales dacă îmi citise din jurnal. Voiam să mă afund în disperare numai din cauza acestui gând, dar în loc de asta stăteam întins perfect nemişcat şi, în mare parte, mă simţeam doar amorţit. Amorţit şi infinit de obosit.
Eram confuz - prea confuz ca să îmi mai pese. Prea frustrat. Prea mult. Singurul lucru pe care îl ştiam cu adevărat că îl voiam era să aud sunetul vocii ei din nou. Da, era uşor intimidată de izbucnirea mea bruscă de furie - văzusem asta în ochii ei cu fiecare pas pe care îl făcusem spre ea. Ca şi cum ochii ei gri-verzui magnetici aveau un soi de forţă magnetică păcătoasă ce mă atrăgeau mai aproape.
Intenţionasem să îi smulg jurnalul din mâinile ei fine şi slabe şi... şi.
Am simţit instantaneu cum s-a aşezat lângă mine pe pat. Trupul meu s-a încordat la mişcarea ei, la 'indrazneala' ei de a veni mai aproape după ce mă holbasem la ea ca la o persoană nebună. Era la doar câţiva centimetri distanţă de partea stângă a şoldului meu.
"Mă bucur că te-am găsit."
Cuvintele ei cu frecvenţă joasă m-au luat prin surprindere, iar ochii mei s-au deschis ca să o privească. Asigurându-mă că nu o luasem razna. Dar ea era acolo. Cu ochii ei gri-verzui mari care erau perfect înrămaţi de nişte gene negre beznă. În momentul de faţă se uita la obiectul din mâinile ei; un obiect aproape preţios pentru mine. Dar dintr-un motiv inexplicabil. Nu ştiu ce cauză arăta bine. Stăm că exista o posibilitate ca ea să mă considere nebun. Dar din nou - era încă acolo şi... Se bucura că mă găsise?
Perspectiva lui Amber
Am îndrăznit să îmi mut privirea spre a lui. Ochii mei au călătorit în sus pe trupul lui, scurt, până când i-am întâlnit ochii uşor rătăcitori, care mă priveau cu atenţie. Ochii mei s-au aşezat un moment pe colierul de pe pieptul lui care se ridică şi se lăsa; un talisman cu un avion de hârtie din argint. Exact ca acel desen repetat din jurnal. Era o descoperire nesemnificativă - doar creând şi mai multe întrebări. Dar tot îmi venea să zâmbesc atunci când l-am văzut. Privirea lui durase mult prea mult timp. Ca şi cum încerca să mă citească ca pe o carte într-o limbă străină. Ca şi cum holbatul constant ar da cuvintelor un brusc înţeles. Deja vu al primei dăţi în care îl văzusem holbându-se la mine. Cum stătea acolo; în partea opusă de mine şi părea să îmi urmărească fiecare mişcare. Investigându-mi faţa, mâinile.
"De ce?"
Doar aceste două cuvinte. Acea singură silabă din gura lui mi-a spintecat inima ca şi cum ar fi fost atacată de o îngheţată. Răceala s-a răspândit rapid prin inima mea, lăsând-o amorţită din cauza surprinderii.
Dacă acestea ar fi fost nişte cuvinte pe care le-a mâzgălit în jurnalul lui, nu ar fi fost scrise cu furie. Nu ca frustratul şi disperatul "fericit" care au reuşit chiar să mă sperie complet. Nu aceste cuvinte. Nu modul în care le-a spus. Literele apărând vagi şi şterse. Ca şi cum nu şi-ar fi putut imagina absolut niciun motiv - niciunul pentru care m-aş fi bucurat să-l găsesc. De ce i-ar păsa cuiva? De ce ar putea cineva să îi adreseze o propoziţie cu cuvintele "mă bucur că te-am găsit". Acele două cuvinte erau atât de curioase încât mi-au frânt inima. Nu ştia el oare cât de fascinante erau cuvintele lui scrise? Nu ştia el oare ce suflet strălucitor posedă? Ce minte unică şi mod de a vedea lumea avea?
I-am privit ochii verzi cu disperare după orice urmă ca el să ştie asta - să ştie că era ceva special şi că doar se juca cu mine. Dar nu am găsit nicio astfel de urmă. Şi apoi ceva aproape de nedescris s-a întâmplat. Atunci când două persoane stau cu faţă una la alta şi una dintre ele are clar mai mult succes - sau înţelepciune - sau e mai specială - sau mai puternică - de obicei, privirea celui subminat ar fi prima care să scape schimbului de priviri. Dar, spre surprinderea mea, am privit cu şoc în timp ce ochii lui au devenit evazivi, aplecându-se sub privirea mea până când a trebuit să şi-o ferească pe a lui. Ca şi cum el ar fi fost cel care nu avea ce căuta aici. Ca şi cum el ar fi fost cel care ar trebui să îşi ferească timid privirea. Ca şi cum nu avea nimic de ce să fie mândru sau să-şi păstreze demnitatea.
Personalitatea puternică la care fusesem martoră printre rândurile jurnalului era cu totul altă persoană decât persoana asta din faţa mea. Se încuiase în el. Îşi ascunsese opiniile puternice şi gândurile colorate. Construind o baricadă, am presupus. Asta trebuia să fie. Erau una şi aceeaşi persoană până la urmă.
Nevoia de a mă întinde şi de a-l atinge pur şi simplu era copleşitoare în timp ce stătea întins acolo - cu ambele mâini după cap, uitându-se în sus la tavan la lucruri pe care nu le puteam vedea sau imagina. Voiam atât de tare să îi spun că orice îl deranja va fi bine. Că nu avea de ce să îi fie teamă, că nu avea niciun motiv să se ascundă.
Din cauza poziţiei cu braţele ridicate după cap, tricoul alb găurit era întins, dezvăluind o bucată mare de piele bronzată chiar deasupra marginii jeanşilor. Nu puteam distinge literele în întuneric, dar câteva cuvinte erau tatuate pe pielea lui perfectă.
Poate că era din cauza alcoolului, poate că era pur şi simplu stupid, poate că era ceva ce simţeam că trebuie să fac de mult prea mult timp - dar mi-am ţinut respiraţia în timp ce mi-am lăsat o mână să dea drumul jurnalului şi să se întindă spre el.
