Pentru un moment, privirea lui fu concentrată pe mâinile mele, cum mi-am luat geanta şi mi-am strâns-o mai tare lângă corp. Rahat. Urma să mor. Am început să mă panichez pe interior, îndreptându-mă şi cu mintea grăbindu-se printre măsurile de siguranţă pe care le auzisem odată la cursul de autoapărare, care părea a fi o amintire din altă viaţă în momentul acesta.
“Eşti bine?”
Am tresărit pe scaun la sunetul vocii lui îngrijorate şi m-am depărtat imediat mai tare de el, deşi eram blocată de autobuz.
“Da.” Am reuşit să zic cu o voce spartă, ochii mei mutându-se între ieşire şi şofer. Din colţul ochiului, l-am observat pe tip ridicând din umeri, în timp ce s-a ridicat, aşezându-şi picioarele pe pământ în loc de scaunul de lângă el. La dracu. La dracu. La dracu. Am îndrăznit să mă uit dintr-o parte la el din nou de vreme ce îşi mutase atenţia de pe mine. Surprinsă, am descoperit că îşi răsucea lent unul dintre inelele de pe mâna dreaptă. Părea pierdut în gânduri şi, spre uşurarea mea, părea să îşi fi pierdut complet interesul în legătură cu mine.
“Mersi din nou, oricum.”
Nu şi-a ridicat privirea spre mine, continuând să se joace cu inelul argintiu. Invers faţă de mine, el îl purta pe degetul mijlociu şi era destul de mare, pe vreme ce al meu era subţire. Avea un fel de model pe care nu îl puteam desluşi de acolo. Mi-am uitat repede în altă parte după ce am realizat că mă holbasem pentru prea mult timp într-o încercare de a desluşi modelul întortocheat al inelului. Dar el nu părea să fi observat privirea mea insistentă, am concluzionat uşurată.
Fără să răspund imediat recunoştinţei lui, cuvintele au fost lăsate libere în aerul tensionat dintre noi. Când trebuia să ajung la staţia mea? În timp ce nu mai aveam răbdare să ies de acolo, nu ştiu ce parte bolnavă din mine nici nu voia să îl lase abandonat în autobuzul ăsta depresiv cu luminile fluorescente şi scaunele tari inconfortabile.
“Nu-i mare scofală.” Am declarat după ce am îndepărtat impulsul iraţional de a rămâne. Atunci când am observat clădirea familiară din cărămidă roşie prin parbrizul autobuzului, am realizat fericită că urma staţia mea. Luându-mi geanta pe umăr, în timp ce mă rugam ca tipul să nu mă urmărească pe stradă întunecoasă, m-am ridicat de pe scaun şi m-am prins de bara pentru sprijin. Tipul continuă să se uite la inelul lui, răsucindu-l lent din nou şi din nou. Acum nici măcar nu părea să observe prezenţa mea în timp ce începusem să mă îndrept spre ieşire. Pentru asta am fost oarecum uşurată. Dacă s-ar fi ridicat de pe scaunului lui, probabil nu m-aş fi dat jos. Şi, sincer, eram atât de epuizată încât numai ideea de a fi prinsă în autobuzul acela era ceva ce mintea mea încerca să reprime. Pur şi simplu nu îmi puteam imagina asta în acel moment.
Stand la uşă, m-am uitat pentru ultima dată în spate la el, în timp ce am simţit autobuzul încetinind uşor. În timp ce îl priveam, el făcu o mişcare cu capul, dându-şi părul sălbatic pe o parte. Părea ca şi cum nici măcar nu observase acţiunea, oftând, cu sprâncenele încă încruntate. Brusc, a dat drumul inelului de pe deget şi şi-a băgat mâna în buzunarul jachetei, scoţând un pix cu cerneală albastră. L-am privit cu curiozitate în timp ce a început să mâzgălească în palma mâinii.
Prea fermecată de priveliştea acestui băiat stând în scaunul verde de plastic într-un autobuz de altfel gol, în timp ce scria rapid în palmă şi cu acea încruntare frustrată pe faţă, nu am observat că autobuzul se oprise. Pur şi simplu m-am holbat la el, admirând priveliştea părului său umed şi imposibil de neliniştit, a felului în care pielea lui oarecum bronzată părea fină ca mătasea peste structura lui osoasă perfectă. Felul în care îşi muşca buza inferioară roz în semn de concentrare, în timp ce elibera cuvintele ce îi bântuiau gândurile, ochii lui verzi urmărind intens vârful pixului.
Arăta că ceva dintr-un fel de fotografie alternativă, veche, polaroid, cu lumina dezgustător de puternică iluminându-l, stând izolat în oceanul scaunelor urâte şi abandonate de plastic. Oare ce scria?
:D
