“... şi atât pentru astăzi. Ne vedem săptămâna viitoare, atunci când vom vorbi despre probleme financiare pe care le întâmpină ocazional aceste organizaţii.”
Uşurată, am oftat şi mi-am închis rapid cartea, îndesându-mi-o în geantă. Sala era plină de oameni, iar eu am aşteptat nerăbdătoare ca ei să iasă de pe scaune ca să pot ieşi afară. Mi-am bătut degetele pe bancă, în timp ce mintea mea se gândea la lecţia trecută. Nu îmi venea să cred că era chiar atât de simplu să amăgească oamenii să dea bani pentru ceea ce ei presupuneau că erau organizaţii caritabile de încredere, când de fapt era numai fraudă.
Ce era în neregulă cu lumea asta? Oamenii erau prea corupţi, prea obsedaţi de bani şi succes în zilele astea.
În sfârşit, coada a dispărut, iar eu am ieşit de pe scaun, întinzându-mi membrele amorţite. După ce am stat jos atât de mult timp, se simţea grozav să mă ridic. Nu era ca şi cum mă grăbeam, dar, pe cealaltă parte, dacă ar fi existat chiar şi cel mai mic trafic, m-aş fi grăbit. Trecând rapid pe lângă rând, m-a întrerupt o voce. “Amber, putem discuta ceva?”
Am recunoscut rapid vocea, de vreme ce tocmai petrecusem ultimele două ore ascultând exact acea voce. Am încercat să ignor gândul alarmant din mintea mea că nu aş putea să întârzii, în timp ce am zâmbit şi, în loc să mă îndrept spre uşă, m-am îndreptat spre catedra profesorului. Un gând scurt şi întrebător cu privire la folosirea prenumelui meu mi-a străbătut mintea, dar l-am îndepărtat rapid.
Recunosc, îmi luaseră câteva cursuri ca să mă obişnuiesc cu aspectul fizic arătos al domnului Calvin. Era chiar tânăr – 24 de ani, spusese el în timp ce s-a prezentat la primul curs. Aparent, îi plăceau filmele şi a lucrat cu diferite organizaţii caritabile după ce îşi terminase educaţia în Londra. De asemenea, deţinea un peştişor auriu.
Atunci când am reuşit să ajung în sfârşit la capătul scărilor la el, i-am arătat un zâmbet politicos. “Da?” El s-a întors spre mine după ce şi-a aranjat nişte hârtii pe birou, iar ochii lui căprui de ciocolată s-au conectat cu ai mei. Am încercat din răsputeri să ignor senzaţia agitată din stomacul meu în timp ce mi-a arătat un zâmbet alb. “Îmi cer scuze că te-am reţinut din timpul tău, domnişoară Moore. Sunt sigur că ai o grămadă de lucruri de făcut într-un seară de luni ca asta. Dar voiam doar să îţi spun personal că tema ta cu privire la structura organizaţiilor mai mici din Asia a fost...” Mi-am ţinut respiraţia. Îi dădusem tema prea târziu. Chiar mă şi întâlnisem cu el după ore la universitate pe parcursul zilei ca să i-o dau. M-am rugat nu mi-o ignore, ceea ce cu siguranţă ar fi fost un motiv suficient ca să mă dea afară de la curs. Am ascultat în timp ce a continuat în accentul lui uşor britanic. “... una dintre cele mai bune. Am fost foarte mulţumit de concluzie, aşa că nu o să o notez ca şi predată prea târziu.”
“Serios?! Asta-i grozav!” Uşurarea a trecut prin mine, iar domnul Calvin a zâmbit la entuziasmul meu. “Dar să nu mai întârzii.”
După ce l-am asigurat că nu voi mai face asta cu siguranţă, el mi-a dat în sfârşit drumul, iar eu m-am grăbit să ies din sala, care era total eliberată acum. Îl puteam auzi chicotind pe seama mea.
Aerul rece m-a lovit imediat, dar eu l-am întâmpinat fericită. Briza rece se simţea uimitor pe obrajii mei roşii. Sigur, cursurile de noapte erau grozave, dar erau şi foarte epuizante. Eram recunoscătoare că domnul Calvin nu era un profesor bătrân şi plictisitor – asta ar fi făcut ca cele două ore de două ori pe săptămână să fie imposibil de trecut!
Îmi plăcea la nebunie Chicago noaptea. Micile lumini pătrate de pe clădirile înalte m-au uimit mereu cu frumuseţea lor. Imaginează-ţi numai cum fiecare pătrăţel ţinea o casă sau spaţiu de lucru pentru cineva. Deci la asta îmi petreceam eu de obicei timpul visând cu ochii deschişi atunci când mă urcam în autobuzul aproape gol şi luam locul de la geam. Câteodată, puteai să vezi oamenii în camere, iar eu sfârşeam mereu prin a încerca să ghicesc care e povestea vieţii lor.
Culoarea verde de la semafor era înceţoşată prin geam din cauza picăturilor de ploaie, care alunecau lent peste sticlă. Aşteptându-mi staţia, am urmat picăturile cu ochii, încurajând una dintre ele să câştige împotriva celeilalte. Aşa funcţiona lumea, nu-i aşa? Toţi încercând să ajungă primii în cursa nebună. Mintea mea încă zăbovea parţial la subiectul ochilor căprui de ciocolată ai domnului Calvin...
primul capitol este postat. sper sa va placa. urmatorul vine saptamana viitoare.
