“Ploaia cu siguranţă e un lucru al naibii de frumos, dar, din păcate, şi foarte umed.” A declarat bărbatul degajat, în timp ce şi-a dus o mână prin părul lui ud închis la culoare.
“Cu siguranţă e! Poate v-ar plăcea să fiţi aşezat la masa de la fereastră?” Am întrebat, punând deoparte tava în timp ce Marc a pus cafeaua americano în aburi pe tejghea. Bărbatul a prins recunoscător cana caldă între mâini, care erau roşii din cauza frigului. “Sună grozav.”
Rapid, am traversat micul spaţiu deschis, ajungând la două mese de la fereastra din partea dreaptă a uşii. Ambele erau mici şi pentru două persoane. Cea care era mai departe de uşă, cu canapeaua, era aproape ascunsă în umbrele colţului, în timp ce canapeaua acoperea o parte din lumina de la geam. Mozaicurile colorate erau superbe, reflectând lumina pe perete în fiecare culoare. Flacăra ardea fericită, îmbăind masa şi canapeaua verde dublă într-o lumină portocalie deschisă – atunci l-am văzut prima dată.
Stătea aşezat acolo, în perfectă singurătate, şi îmbietor, pe masă. Pielea maro care acoperea jurnalul părea fină şi era uşor de remarcat faptul că fusese folosit des; paginile uşor mototolite făcând micuţa carte să para groasă şi plină de cuvinte. M-am uitat rapid prin încăpere, aproape aşteptându-mă să văd pe cineva care să-l revendice. Dar nimeni nu părea ca măcar să fi observat mica mea descoperire. Bărbatul cu americano încă pălăvrăgea cu Marc. Probabil îl uitase cineva. Cat de des nu găsisem genţi, eşarfe pierdute şi chiar şi ocazional o cameră foto?
Dar, totuşi, obiectul ăsta era diferit. Părea atât de... personal. Poate că era un jurnal? Un carneţel? Cum ai putea uita aşa ceva? Un gând nou mi-a trecut prin cap: oare îl lăsase cineva intenţionat? Poate că cineva voia ca această cărticică să fie găsită de o persoană nouă.
Lumina dansa peste suprafaţa de piele a micii cărţi, făcând-o să arate aproape magic. Nu îmi puteam lua ochii de pe el, fascinată de ideea a ce era înăuntru. Mă furnicau degetele să îl iau şi, fără să mă mai gândesc prea mult, am înşfăcat jurnalul. Pielea se simţea fină pe degetele mele. L-am ţinut strâns, aproape speriată să nu îi provoc daune dacă l-aş fi lăsat să alunece.
Chiar era un obiect ciudat de găsit, m-am gândit în timp ce ochii mei treceau repezi peste jurnalul din mâinile mele, analizând fiecare mâzgălitură mică de pe coperta şi mici desene ce formau steluţe copilăreşti. Îmi plăcea ideea că nu toată lumea avea lucrurile online sau era prea ocupată cu această cursă a vieţii ca să îşi rezerve timp să stea pur şi simplu jos şi să scrie. De modă veche şi intim. Poate că era al unui hipster cel care avea cu el ceea majoritatea visau să facă – dar puţini o făceau de fapt – şi anume să ţină un jurnal, ceea ce era unic şi personal. Oamenii cu jurnale aveau dovada fizică că aveau gânduri şi poveşti în ei. Aşadar, deveneau interesanţi. Iar eu eram curioasă. Doamne, eram foarte curioasă.
Am eliberat rapid cureluşa fragilă din piele care se chinuia să ţină jurnalul laolaltă. Mi-am spus că o făceam doar cu intenţia de a găsi deţinătorul, poate conţinea vreun nume? O adresă? Poate nişte cifre rapid scrijelite în colţ? Cine ar putea deţine obiectul misterios? Ochii mei au trecut impacientaţi peste pagini, care erau umplute cu acelaşi fel de scris. Deşi, se schimbase puţin din când în când, la fel ca şi culoarea cernelii.
În lumina slabă, cu greu puteam citi cuvintele scrijelite ce erau împrăştiate peste paginile groase ale jurnalului ce reţinea toate aceste feluri interesante de secrete şi gânduri. Degetul meu a alunecat uşor peste cerneala şi petele de cafea, desene mici şi câteva jocuri de X şi 0, ce erau vizibile pe margini. Am zâmbit larg la jocurile copilăreşti. Poate că era al cuiva care avea un copil? Poate că persoana respectivă lucra cu copii? Poate era al cuiva care a pierdut la X şi 0 absolut de fiecare dată când îl juca împotriva unchiului său, iar acum îl exersa fără un motiv anume?
“Deci, masa asta era liberă?”
Vocea chicotitoare m-a scos din mica mea investigaţie, făcându-mă să închid brusc jurnalul ca şi cum aş fi fost prinsă făcând ceva ce nu ar fi trebuit. Mi-am simţi obrajii roşind în timp ce am zâmbit apologetic la bărbatul cu părul ud şi cafeaua americano.
“Sigur, domnul. Dacă aveţi nevoie de ceva, vă rog să mă anunţaţi.”
Întrebări se roteau în capul meu. Cine ar putea fi scriitorul? Cine a lăsat în urmă comoara asta mică şi fermecătoare? Şi de ce? Nu am stat cu el in mana mai mult de câteva secunde înainte de întrerupere, mi-am dat seama, dar totuşi abia aşteptam să explorez din nou paginile.
În timp ce s-a aşezat bărbatul, eu m-am întors în spatele tejghelei, uitându-mă fascinată la obiectul din mâinile mele. La ţanc, uşa s-a deschis. Sunetul ploii care cădea devenea din ce în ce mai tare în timp ce au intrat. Era un alt grup de opt puşti tineri de la universitate, toţi cu părul leoarcă şi râzând, cu obrajii roşii, vârfurile nasurilor roşii şi fără suflare. Urmau să ne ţină ocupaţi cu siguranţă cu comenzile. Fără mult gând, m-am dus rapid în camera din spate şi am băgat jurnalul în geantă. Urma să îl verific pentru orice informaţie în legătură cu deţinătorul atunci când voi ajunge acasă.
:)
