După alte 15 minute de zăcut confortabil nemişcată şi relaxată în soare, m-am decis că perioada de extaz absolut a trecut pentru ziua de azi. Asta era treaba cu momentele perfecte – dacă durau prea mult, perfecţiunea lor s-ar dizolva. Aşadar, nu m-am ridicat de pe saltea şi am mers pe vârfuri prin cameră plină de soare cu tristeţe sau regret. Podelele de lemn uşor încălzite de raze se simţeau familiare sub picioarele mele goale. Aroma prăjită de cafea şi aşezatul mâinilor pe acel jurnal unic din piele din nou nu era la fel de bun ca momentul meu perfect în soare, dar era bun într-un alt fel, şi era ceva ce aşteptam cu nerăbdare.
În timp ce maşina mea italienească de cafea huruia uşor pe aragaz, eu m-am îmbrăcat cu un trico supradimensionat şi am pregătit un bol de cereale cu stafide. Ridicându-mi picioarele pe scaun, m-am uitat la jurnalul din mâna mea.
În lumina zilei, părea chiar şi mai uzat decât am crezut la început. Terminându-mi repede micul dejun, am pus bolul pe masă şi, cu interesul altundeva, am deschis jurnalul.
Nerăbdătoare, mi-am trecut privirea peste paginile iluminate de razele dimineţii. Era clar mai simplu să desluşesc cuvintele scrise acum în comparaţie cu noaptea trecută. Aproape puţin prea atentă, m-am întors spre prima pagină, ca şi cum fiecare pagină era din cel mai fin, cel mai fragil material mătăsos.
2013-
- Washington D.C., Statele Unite ale Americii. Ianuarie
Cuvintele acestea fuseseră mâzgălite cu un stilou cu cerneală albastră, dar se şterseseră observabil în comparaţie cu cele câteva propoziţii scrise în continuare.
- H.U., Statele Unite ale Americii. Septembrie
Propoziţia asta fusese scrisă într-un alt moment – cerneala arăta mai proaspătă şi era un albastru mai închis decât anteriorul. Ar avea logică – dacă alineatul cu Washington a fost scris în ianuarie, iar cel cu H.U. în septembrie. Era uimitor de văzut cum se schimbase scrisul odată cu trecerea timpului. Primul alineat era scris perfect. Cu atenţie. Poate că deţinătorul tocmai primise jurnalul în acea perioadă? Poate că era primul lucru pe care îl scrisese în el? Poate că fusese un cadou de Crăciun sau ceva de genul ăsta? Poate că locuise în D.C. pentru o perioadă lungă de timp?
Ultimul alineat ieşea în evidenţă. Era de o culoare negru închis, iar literele păreau mai grăbite. Mai înghesuite. Cuvintele, care erau formate în modul ăsta mai disperat, erau:
- Chicago, Statele Unite ale Americii. Septembrie.
Într-unul din colţuri, era mâzgălit titlul unui cântec, pe care îl ştiam perfect. Şi alte câteva stilouri fuseseră testate în cercuri făcute nebuneşte, probabil într-o încercare de a vedea dacă încă mai funcţionau. Ca să facă cerneala să curgă din nou. Îmi plăcea oarecum felul în care prima pagină nu a fost folosită pentru un singur lucru, ci fusese păstrată mai degajată. Fără stricteţe sau reguli. Fără o ordine specifică.
Am dat la ghici că era oarecum o linie cronologică, înregistrări ale locurilor şi timpului în care fusese scriitorul acolo. Poate în timp ce ţinea acest jurnal? Deci începuse în Washington D.C. – Probabil îl achiziţionase cumva acolo şi începuse să îl folosească chiar de acolo? Apoi s-a mutat în H.U. mai târziu în acel an. Oricare era. H.U. Acestei persoane cu siguranţă îi plăceau iniţialele, ceea ce, bineînţeles, era puţin problematic pentru mine.
Şi, în cele din urmă, persoana a ajuns în Chicago. De vreme ce nu era posibil să vin cu răspunsuri la nenumăratele mele întrebări gen de ce, unde şi cum, am continuat cu următoarea pagină.
Pe a doua pagină, erau listate un număr de nume la întâmplare – doar prenumele, totuşi. Apoi, spre celelalte câteva pagini, era notiţe mici împrăştiate peste tot. Notiţe ca:
Titluri de filme: lost în translation. Fightclub + a beautiful mind (russell c.)
Octō (lat.) – opt. Octavă – opt. Caracatiţa (octopus) – opt braţe. Octombrie – a opta lună în cal. Roman.
Ţine minte încuietoare 21184
Cum poţi descrie culoarea roşie în cuvinte?? (furie, dragoste, sânge, pasiune, soare muritor.)
Apoi, într-o zi, vei afla că zece ani au trecut în urma ta. Nimeni nu ţi-a spus când să fugi, ai ratat semnalul de start.
Majoritatea lucrurilor fuseseră scrise în culori diferite de cerneală. Clar unele lucruri au fost adăugate mai târziu decât altele. Eram aproape sigură că ultima strofă despre ratarea semnalului de start era dintr-o piesă de la Pink Floyd.Deci poate scriitorul avea vreo 60-50 şi ceva de ani? Nu îmi puteam imagina un tip mai tânăr notând termenul latin pentru “opt” şi mai ales să îl intereseze un film ca “Lost în Translation”. Aşa că probabil era cineva mai în vârstă. Putin mai tânăr decât îmi imaginasem eu, totuşi.
Continuă aşa. Cu notiţe ciudate, unice şi uneori chiar foarte simple. Din evenimente, date, titluri, nume pe care nu prea aveam cum să le folosesc ca să localizez proprietarul. Am observat rapid un anume desen care apărea mai mult decât o singură dată; arăta ca un avion de hârtie şi era repetat pe mai multe pagini. Ca şi cum scriitorul desenase acel lucru de fiecare dată pe mai multe pagini si s-ar fi oprit să îşi adune gândurile.
Sunetul piţigăiat al maşinii mele de cafea italieneşti anunţând că era gata cafeaua m-a scos din transă. Am sărit de pe scaunul înalt, punând jurnalul atentă pe suprafaţa mesei din bucătărie, încruntându-mă în acest timp. Persoana asta era chiar interesantă. Nu mă gândisem niciodată la cuvinte ca octombrie şi caracatiţa erau de fapt foarte apropiate – şi cu siguranţă nu era motivul din spate. Aşa că scriitorul era îngândurat. Curios, îngândurat şi avea o nevoie de a urmări lucrurile din viaţa sa. De a-şi urmări gândurile şi ideile. Dacă ar fi să definesc o minte frumoasă, atunci scriitorului meu misterios cu siguranţă i s-ar potrivi definiţia cu observaţiile lui particulare şi mentalitatea fermecătoare din spate.
