“Iisuse Hristoase!” Exclamă şoferul autobuzului, deschizând uşile cu o expresie enervată. De îndată ce şocul aproape se dizolvă din nou aproape imediat, mi-am pus capul pe mână, rezemându-l de geam. Am tremurat de la aerul rece ce suflă prin baricadele micii bule de căldură pe care reuşisem să o creez. Deja enervată de străin, care reuşise să îmi întârzie călătoria acasă la patul care mă aştepta, m-am holbat pe geamul aburit. Era imposibil să văd ceva acolo afară, aşa că am sfârşit privindu-mi propria reflecţie. Părul meu şaten-castaniu îmi atârna dezordonat în jurul capului după ce fusese eliberat din coc. Sperasem că îmi va uşura durerea de cap. Indignată pe părul meu, mi-am trecut degetele prin breton, încercând să îl fac să stea într-un mod mai ordonat, ceea ce s-a dovedit a fi practic imposibil. Aerul rece şi umed îl lăsase fără milă uşor haotic.
“Mersi.” Se auzi o voce răguşită şi fără suflare. Mi-am mutat fericită atenţia de la reflecţia mea şi, fără interes, am început să privesc mişcările străinului nou-venit.
Era cam de seama mea – 21 de ani – am observat rapid, analizându-i fata tânără şi fermecătoare, deşi avea semne clare de epuizare în momentul respectiv, în timp ce căuta prin buzunarele hainei de piele lungi şi maro – şi acum descheiată – nişte mărunţiş. Autobuzul începu în sfârşit să se mişte, nepăsându-i să-l aştepte să plătească pentru bilet înainte să continue, fapt pentru care am fost infinit recunoscătoare. Tipul tânăr s-a prins frenetic de bară ca să se echilibreze din cauza mişcărilor autobuzului. Cu o mână încă în buzunar, şi-a îngustat ochii la şoferul autobuzului în semn de enervare. Cu sunetul expiraţiilor lui uşor înecate de zgomotul vehiculului, în timp ce respiraţia lui s-a stabilizat, nu am putut să nu zâmbesc din cauza micii poante ale şoferului de autobuz.
În timp ce tipul îşi căuta prin buzunare, eu am început să număr pe degete, încercând să îmi dau seama ce ar putea reprezenta cifrele din jurnal. Erau atât de multe opţiuni. Combinaţii de la lacăte, părţi dintr-un număr de telefon, poate chiar şi o serie... Dacă... 1.02.1994. 2.09.2013... Dacă însemnau 1 februarie 1994 şi 2 septembrie 2013?
Mi-am încruntat sprâncenele. Pentru asta erau? Date specifice? Şi de ce fuseseră scrise chiar sub citatul acela?
Încă o dată, străinul mi-am atras atenţia în timp ce a murmurat un “Iisuse, la dracu!” jos. Am privit în timp ce şi-a trecut frustrat o mână prin părul şaten încâlcit, dându-l pe spate. Era un şaten deschis, mai deschis decât părul lui Marc şi al domnului Calvin, m-am gândit in timp ce simţeam o nevoie subită de a-i netezi încruntătura dintre sprâncene, ce îl făcea să arate chiar şi mai disperat şi mai bătrân. Oare nu avea bani pentru bilet? Şi-a dat ochii peste cap în semn de iritare şi şi-a aruncat mâna în aer. “Grozav. Doar perfect, la dracu.”
Închizându-şi ochii pentru o secundă în timp ce şi-a strâns rădăcina nasului, a inhalat profund în timp ce autobuzul hodorogea pe stradă. În timp ce o lumină verde proeminentă străluci prin geamurile autobuzului – probabil vreo reclamă enervantă de afară – întregul interior deveni verde. Am privit admirativ priveliştea tipului tânăr, care acum se uita pe geam, uşor pierdut în timp ce era complet îmbăiat în lumina verde. Pentru un moment, faţa lui fu complet netedă, fără furie, oboseală. Era pur şi simplu goală în timp ce lumina verde îi amintea de alte vremuri, altă zi, poate altă viaţă. Totuşi, maxilarul lui era încleştat, făcându-i linia maxilarului să apară ascuţită, deşi încă se armoniza perfect cu celelalte trăsături ale lui. Poate amintirea nu era plăcută, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă a avut vreodată şansa să zâmbească. Încercând să îmi imaginez cum arăta zâmbetul lui, i-am explorat trăsăturile, admirându-le frumuseţea bizară.
Lumina dispăruse la fel de repede precum a apărut şi am fost martoră la reîntoarcerea expresiei epuizate pe trăsăturile lui tinereşti şi atrăgătoare. Buzele lui s-au întredeschis. “Uite...”
A aşteptat pentru o secundă, decizându-se ce să-i spună şoferului de autobuz ca să nu fie dat afară din autobuz.
Nu eram chiar sigură ce m-a făcut să o fac. Poate că era privirea clar epuizată care îl acaparase. Sau poate că era numai sunetul vocii lui joase şi răguşite ce reţinea un ton atât de înfrânt, încât mă durea inima pentru el.
Oricare ar fi fost motivul, mi-am lăsat picioarele să atingă podeaua şi m-am ridicat uşor de pe scaun, căutând deja prin geantă cu o mână, simţindu-mi degetele alunecând exact în jurul obiectului pe care îl căutam.
A.
