El si-a lasat mana sa cada intr-o maniera oarecum disperata cand am pasit inapoi si m-am panicat cand am vazut expresia sa parca ranita. Nu. Nu. Aceeasi expresie care am vazut-o mai devreme - dar acum eu am cauzat-o. Asta era atat de tipic mie. Mereu incurcand lucrurile in moduri in care nu ar fi trebuit sa le fac. Intotdeauna am fost mult prea curioasa. Prea curioasa sa aflu ce semnifica acel citat pentru el? Ce reprezinta acele cifre? Pe unde a umblat? Cine i-a spus ca e ignorant? Ii pasa? Era fericit?
Am incercat sa ii dau un zambet relaxant in incercarea de a parea linistita cand defapt eram putin panicata. Nu intentionam sa il supar,dar realizarea la cat de inapropiata - poate chiar ciudata era obsesia mea brusca pentru bunastarea lui,stiam doar ca trebuia sa plec. Probabil ar fi devenit si mai suparat daca incepeam sa il incarc cu intrebari si... Gandurile mele erau ca un uragan gandindu-ma la posibilitatea ca el sa le stie. El tipand la mine. Privirea lui fiind din nou nervoasa. Numai daca ar afla. Stiam ca as innebuni daca un strain ar incepe brusc sa vorbeasca despre cele mai private lucruri din viata mea - si chiar mai mult spunandu-mi ca nu ar trebui sa ma invinuiesc. In ce lume ar fi cineva de acord cu asta,ba chiar multumindu-ti? Nu,era ceva uman sa ne aparam viata personala - ba chiar si problemele,nu conteaza in ce fel. Sau cel putin pentru alte persoane. Daca el ar fi vrut sa vorbeasca despre asta,ar fi intrebat.
Nenumarate scenarii mi-au trecut prin minte. O imagine cu el privindu-ma fericit in timp ce scria in jurnal mi-a aparut in minte,asta fiind (cel mai putin probabil) rezultatul uraganului din mintea mea - mi-am amintit dintr-o data.
Inca tineam jurnalul strans la piept,asa ca am slabit stransoarea in timp ce incercam ca nu ma gandesc la asta,dandu-i drumul - punandu-l pe birou ca si cum ar fi fost mereu acolo,ca si cum nu ar fi insemnat nimic pentru mine. Pretinzand ca nu este doar o carte cu pagini scrise - ci un portal catre mintea cuiva care incercam disperata sa o salvez. Sau doar vrand atat de mult sa fie fericit,incat inima mea s-a frant cand l-am lasat. Inca puteam simti prezenta fantomatica a pielii catifelate cand am facut un pas in spate.
Faceam tot ce imi statea in putere sa ignor sentimentul ca pierdusem ceva pretios,pe care nu trebuia sa il las,m-am intors spre usa. Degetele mele se simteau goale,inima mea se simtea goala. Am dezvoltat o dependenta pentru acea mica (,) carte maro fara sa imi dau seama. O aveam cu mine mereu pe parcursul saptamanii trecute - acum nu o voi mai vedea niciodata. Nu o sa mai am niciodata sansa sa citesc mai departe,sa explorez paginile,petele de cafea,cerculetele din cerneala,gandurile. Gandurile lui. Istoria lui scrisa.
La ce ma gandeam? Am stat in fata usii indepartandu-ma de baiatul cu acei ochii ai naibii de verzi si acea minte misterioasa care continua sa fie in toate gandurile mele. Era ca si cum el ar fi blocat totul in interiorul meu - el era uraganul care devasta totul in mintea mea,ceea ce acum o saptamana era in perfecta ordine.
Eram ametita,iar el era frumos. Trup si minte. M-am oprit in fata usii intorcandu-ma spre el. Era inca asezat pe pat uitandu-se dupa mine cu ochii sai verzi care pareau oarecum fara sfarsit si imposibil de citit. Nu imi dadeam seama cum se simtea sa fie lasat singur. Dat stiam cu siguranta ca bucuria care o simtisem mai devreme disparuse complet. Fiecare urma de fericire disparuse,fiind inlocuita de greutatea problemelor sale...oricare ar fi ele.
Voiam sa imi deschid gura sa spun ceva. Orice. Un ultim lucru inainte de a nu-l mai vedea vreodata - si chiar daca as face-o,as fi doar 'colega colegei lui de camera'. Dar niciun cuvant nu a iesit din gura mea. Nu aveam nimic. Era doar privirea lui care se uita la mine asteptand,ceea ce imi facea inima sa se afunde si mai mult.
"Ar..ar trebui sa plec." Am luptat sa ma pronunt corect,trimitandu-i un zambet mic. Asta era tot ce voia el sa imi spuna dupa toata noaptea asta? Asta era comportamentul normal,nu-i asa? Jenny a spus ca el voia doar sa doarma - era clar pentru ca era prea politocos ca sa ma dea afara daca el nu adormise deja. Fiind adanc intr-un loc linistit,in care putea evada pentru cateva ore si... Ar trebui sa ma opresc din a mai gandi asa.
Dar el parea ca se uita direct prin chipul meu - stiam dupa privirea din ochii sai verzi. Mi-am intors umerii simtindu-ma fara putere si amortita chiar cand vocea lui ragusita m-a ajuns pentru ultima data cu o scanteie de disperare. "Amber?"
M-am simtit inghetata cand numele meu a iesit printre buzele lui pline. Se simtea...bine cand el il spunea. Si voiam ca el sa il spuna cand avea nevoie de ceva. Cand avea nevoie de cineva care sa ii spuna ca e perfect atunci cand era in cel mai adanc intuneric. Cand se simtea ca si cum voia sa tina totul intr-o pace. Voiam atat de mult sa fiu eu cea care il tine pe el impreuna.
Nu stiam cum sa reactionez,dar mi-am tinut ochii in pamant auzindu-l dandu-se jos din pat. Simteam ca totul se intampla cu incetinitorul. Cum el s-a ridicat in camera mica,mainile sale fiind in buzunerele blugilor,cum a traversat incet camera.
Nu eram sigura unde sa ma uit,fiindu-mi oarecum teama sa ma uit in ochii lui. Teama ca as putea vedea din nou furie. Sau chiar mai rau: disperarea de care nu il voi putea salva niciodata.
'Aici."
Tine in mana jurnalul familiar,indemnandu-ma sa il iau.
urmatorul capitol cred ca o sa vina tot azi,dar mai diseara. ;)
