“Îţi baţi joc de mine?! Am crezut că nu mai pleacă.” Am strigat după ce domnul în vârstă cu americano spusese în sfârşit noapte bună şi plecase, şi am încuiat uşa în urma lui. Era 11 fără 25 de minute, iar eu eram total epuizată. Ne-am decis să închidem localul devreme, întrucât ploaia rece părea să împiedice oamenii din a ieşi în seara respectivă.
Marc a tras cu ochiul la mine din spate expresorului, care scotea zgomote ciudate în timp ce se curăţa. Auzindu-mi tonul enervat, a început să râdă. “Povestea lui despre călătoria aceea spre Amsterdam a fost destul de interesantă... în comparaţie cu restul, cel puţin!”
Repede, am făcut curat în local în linişte, amândoi nerăbdători să ajungem acasă. Nu mă deranja totuşi, de vreme ce capul meu era pe cale să explodeze din cauza faptului că mă întrebam cine ar putea fi deţinătorul. Spre neplăcerea mea, nu avusesem ocazia să mă uit din nou la el de când l-am găsit.
Privindu-l pe Marc încuind cafeneaua, am expirat în noapte, holbându-mă cu ochii încrucişaţi în aer. Din fericire, nu mai ploua, dar seara asta era foarte umedă şi cu o temperatură joasă, din păcate. Băgându-mi nasul mai adânc în eşarfă, am privit în timp ce Marc şi-a adâncit mâinile în buzunare. “Mai ai ture săptămâna asta?”
“Da.” Am oftat, nefiind chiar în dispoziţia necesară să mă gândesc la muncă în starea asta. Nu voiam să mă gândesc decât la patul meu. Ajunsesem la teoria asta – aproape concluzie chiar – că jurnalul era deţinut de un bătrân care îl uitase din cauza faptului că suferea de Alzheimer. Avea doi nepoţi şi locuise întreaga viaţă călătorind prin lume, iar din acest motiv ţinea un jurnal, ca să îşi poate scrie amintirile înainte să fie prea târziu. Eram absolut sigură că numele şi adresa lui erau undeva în carte. Asta părea cel mai probabil.
Descoperind că mai am încă două ture în săptămâna asta, Marc m-a încurajat puţin înainte să îmi facă din mână în semn de rămas bun şi să alerge pe stradă în ploaia udă cu un zâmbet larg. I-am zâmbit obosită înapoi şi, atunci când a ieşit din vedere, am rămas complet singură. Ocazional, mai trecea o maşină, farurile luminând ferestrele magazinelor şi reflectându-se în băltoace în timp ce treceau. Am mers pe jos pe drumul obişnuit până la staţia de autobuz. Mai erau cinci minute până ajungea următorul autobuz, aşa că aveam suficient timp.
Atunci când am ajuns la staţia de autobuz, mai rămăseseră exact două minute. Oftând, am putut simţi aerul răcoros de toamnă strecurându-se sub jacheta mea şi mai departe pe piele, creând fiori pe ea. Sprijinindu-mă de semnul staţiei de autobuz, ochii mei s-au plimbat peste acele pătrăţele de pe clădirea din cealaltă parte a străzii. Dar nu am putut să mă concentrez să-mi imaginez cine locuia acolo ca de obicei. În loc de asta, am scos jurnalul.
Redeschizându-l cu atenţie, mi-am ţinut respiraţia, recunoscătoare ca lumina străzii de deasupra capului meu lumina cuvintele scrise cu cerneală. Cu degetele amorţite de la frig, am răsfoit paginile oprindu-mă la una ce mi-a stârnit interesul. Era o pagină complet albă cu excepţia câtorva alineate ce formau un pătrat perfect chiar în mijloc. Cerneala era neagră si scrisul părea atent, elegant şi precis, iar fiecare literă fusese scrisă aproape perfect.
Să ştii că măcar o viaţă
a respirat mai uşor
pentru că ai trăit tu.
Asta înseamnă să reuşeşti.
R.w.e. 1021994. 2092013
Ochii mei au trecut peste cuvintele suspicioase, dar totodată înţelepte, din nou şi din nou ca şi cum aş fi putut citi numele deţinătorului printre rânduri. M-am întrebat dacă inventase el asta? M-am gândit că deţinătorul era un bărbat. Ceva îmi spunea pur şi simplu că scriitorul era un bărbat. Modul în care literele erau puţin inegale şi rapid mâzgălite pe majoritatea paginilor...
Capul meu s-a ridicat brusc la sunetul unui cauciuc pleoscăind într-o băltoacă luminată de becuri. Se simţea ca şi cum aş fi stat în lumina reflectoarelor pe o scenă. Mi-am îngustat ochii uitându-mă în spatele luminii, văzând cifrele neclare galben neon ale autobuzului. Nerăbdătoare să intru în căldură, am dat încă o dată drumul jurnalului în geantă.
Ochind unul dintre locurile de la geam, m-am aşezat pe un scaun de plastic, ridicându-mi picioarele pe scaunul din faţa mea. R.w.e. Poate era un citat? Ce reprezentau cifrele?
Luminile fosforescente îngrozitor de aprinse mi-au provocat rapid o durere de cap, în timp ce gândurile mele continuau să se rotească haotic în cap. Închizându-mi ochii, mi-am strâns rădăcina nasului cu două degete într-o încercare de a uşura durerea, în timp ce mă imaginam ghemuindu-mă în pat. Înfăşurând o plapumă albă curată în jurul meu...
“Hei! Aşteaptă!” Am auzit pe cineva strigând de afară tocmai când uşile autobuzului s-au închis. Mi-am ridicat confuză privirea în timp ce o siluetă înaltă de afară a început să bată puternic în sticla uşii autobuzului.
omg,the journal (tradusa) e pe locul #76 in FF! :)
