S-a dovedit că Jenny nu era prea dificil de învăţat. Poate chiar fusese o mahmureală cea care a încurcat-o în prima ei tura. Am privit în timp ce a reuşit cu mândrie să creeze prima ei inimă în cafeaua cu lapte – puţin strâmbă – dar tot foarte drăguţă pentru o a zecea încercare.
Mi-a zâmbit. “Chiar nu e aşa greu!”
Ne-am decis să nu deschidem cafeneaua ca să mă pot concentra să o învăţ şmecherii şi chestii importante pe care trebuia să le ştii atunci când lucrezi la Cafe du Acta. Cum ar fi să nu laşi niciodată în numele lui Dumnezeu locul neservit. Dacă era deschisă cafeneaua şi erau clienti, ar trebui să fie mereu cel puţin o persoană vizibilă şi gata de servit. Mereu.
Jenny şi-a dat o şuviţă din părul ei violent de roşu după ureche, dezvăluind cei şase cercei pe care îi purta în urechea stângă. De fapt, era o fată foarte drăguţă, cu un spirit liber şi umor. Ne-am înţeles din prima destul de bine, după ce am depăşit stânjeneala, iar eu am început să înţeleg de ce o angajase Ari. Era tânără şi totodată matură în modul ei. Şi, în cele din urmă, înjura ca un marinar.
“Poate că voi reuşi să nu-l mai sperii pe... mm... care dracu era numele lui... pe Eric pentru a doua oară.” A râs sorbind cafeaua, în timp ce i-am spus ce să facă atunci când practica. În modul ăsta, a putut să guste ea însăşi că să vadă dacă era făcută cum trebuie sau nu.
“Nu e atât de rău, sunt sigură că era doar stresat. Pun pariu că va fi fericit să ştie cât de bună ai devenit.” Mi-am ridicat geanta ca să îmi caut telefonul, verificând cât mai aveam până când trebuia să fiu la Aria.
“Cu siguranţă sper,” A aruncat restul cafelei în chiuvetă. “dar... Rahat, pur şi simplu... Mulţumesc. Foarte mult. Sincer, nu poţi să-ţi mulţumesc dracului destul! Aria mi-a spus că a fost oarecum un apel pe ultima sută de metri ca să te aducă aici.”
Aveam suficient timp, era doar unu şi cinci minute.
“Nu e nicio problemă, serios. A fost chiar destul de distractiv.” I-am zâmbit sincer şi am vorbit serios în privinţa a ceea ce spusesem. Chiar dacă inima mea s-a simţit mai grea după ce am citit din jurnal, asta cu siguranţă ajutase puţin să îmi distragă mintea de la lucruri.
Se pare că Jenny studiase producţie de filme. Am presupus că acel cuplu de ieri care venise să îi facă o vizită surpriză erau şi ei de acolo. Sau poate că universitatea avea departamente diferite. Se pare că ea s-a transferat aici din New York, nu a spus de ce, totuşi. Dar acum locuia cu un coleg de cameră într-un apartament mic pe care îl împărţeau.
“Amber, serios, mi-ai salvat naibii fundul. Poate că dacă nu ai nimic de făcut vineri noapte ai putea veni la mine? Dăm o petrecere mică. Nimic uriaş. S-ar putea să includă o cantitate anormală de consum de alcool, dacă e posibil şi nişte companie al naibii de bună şi o grămadă de rahaturi distractive, totuşi. Uite,” Mi-a trimis mesaj cu adresa ei pe numărul meu, pe care i-l dădusem mai devreme, după ce s-a îmbrăcat cu jacheta ei de un mov ţipător. “vino dacă vrei. Nu trebuie să aduci nimic, fac eu cinste.”
“Serios?” Vocea mea a urcat cu octavă în semn de surprindere completă.
“La dracu, da. Mi-ar plăcea la nebunie să vii.” Chicoti, iar eu m-am decis că o plac şi mai tare.
Privind-o plecând prin uşă, făcându-mi din mână peste umăr încă o dată, am zâmbit în sinea mea. O petrecere suna distractiv. Mai ales dacă toţi amicii ei erau la fel de de treabă şi amabili ca ea şi acel cuplu, ale căror nume încă nu le ştiam. Nu i-am menţionat nimic despre ei, de vreme ce mi-au zis că voiau să îi facă o surpriză. Oftând cu un zâmbet, am preparat un cana de ceai, bând deja prea multe căni de cafea. Încă jumătate de oră până când trebuia să fiu la Aria.
Deşi am încercat să îmi ţin mintea preocupată, pur şi simplu nu am putut. Având jumătate de oră la dispoziţie să explorez textul mâzgălit cu disperare, care începea cu cuvântul “Benjamin”. Jumătate de oră să explorez paginile inspirante. Şi totuşi m-am găsit la scurt timp aşezată pe una dintre canapele. Cu aburul ce se ridică lent din cana mea împreună cu pielea fină a jurnalului pe vârfurile degetelor mele impacientate am găsit rapid pagina. Am recitit primul alineat şi acel prim cuvânt din textul de dedesubt.
“Nu aş fi fost unde sunt astăzi dacă nu aş fi luptat din greu pentru asta, Harry. Nu realizezi asta, băiat prost şi ignorant?”
Spusese cândva Benjamin Franklin; toţi ne naştem ignoranţi, dar ca să rămâi prost trebuie să munceşti din greu.
Dacă asta e adevărat, el probabil crede cu adevărat că eu chiar muncesc din greu pentru o cauză greşită, de vreme ce sunt ignorant, nu-i aşa? Şi sunt prost. Nu sunt la fel de deştept ca el. Nu mă comport bine. Nu sunt adecvat. Nu sunt cum trebuie. Nu sunt suficient de bun. Nu sunt. Şi nu vreau să fiu. Nici măcar nu vreau să fiu ca el – ca ei. Cu valorile lor conservatoare nenorocite, maniere de dineu fără rost, care funcţionează în mod evident ca laudă de sine. Acea cantitate uriaşă de rahaturi de maniere sunt doar pentru imagine. Mereu. Tot timpul, la dracu. De ce e atât de greşit să nu îţi pese de acel rahat inconsistent? Îl urăsc. Îi dispreţuiesc. Nu voi sfârşi ca ei. Niciodată. Nu. Nu o voi face.
Dacă a fi ignorant şi prost îmi va oferi o viaţă de fericire, voi prefera asta în defavoarea unei vieţi ca a ta. Eu vreau să îmi trăiesc viaţa fericit.
Scrisul era disperat, tremurat. Nu calm şi stabil că notele din primele câteva pagini. Astea erau practic indescifrabile şi fuseseră scrise cu mult prea multă forţă pe hârtie. În plus, nu mai erau desene simpatice sau note memorabile adăugate acestor două pagini, unde inima cuiva fusese turnată în propoziţii scurte, umplute cu durere. Cu disperare. Cine îi spusese asta? Cine ar putea să îl fi numit pe omul ăsta prost, ignorant şi să îl facă să reacţioneze atât de intens?
Deşi fiecare cuvânt înţepa la citire – era ultimul cuvânt cel care m-a făcut să inspir cel mai zgomotos. Ca şi cum “f-ul” de la fericit fusese tras cu furie pe pagină, ca şi cum creionul fusese apăsat prea tare pe hârtie, făcând vârful creionului să se rupă în progres.
Jurnalul fu scăpat din mâinile mele cu încetinitorul parcă. Răsucindu-se în cădere, a aterizat pe podea cu un zgomot puternic. Am simţit că mi-am pierdut răsuflarea şi am regretat mai mult decât orice că am citit în continuare. Ar fi trebuit să mă opresc. Nu ar fi trebuit să citesc asta. Am fost curioasă, curiozitatea m-a făcut ignorantă şi indolentă. Astea nu erau cuvinte scrise pentru ochii mei să le citească – astea nu erau scrise să distreze un străin şi nici să satisfacă curiozitatea unuia. Persoana din spatele acestor cuvinte, acestor propoziţii, acestor gânduri, era o persoană reală. Nu vreun personaj fictiv. Nu vreo aventură imaginată sau căutare ce avea nevoie de investigaţii.
Realizasem acum că interiorul jurnalului nu era treaba mea. Nu era pentru ochii mei şi nu ar fi trebuit să citesc nimic din el, mai ales să continui să citesc. Nu aveam nicio idee cum urma să găsesc deţinătorul... să îl găsesc pe Harry, mi-a spus mintea mea. Dar ştiam că nu puteam să mai citesc niciun cuvânt – nu puteam invada spaţiul personal al cuiva în felul ăsta. Pur şi simplu nu puteam să le invadez gândurile cele mai vulnerabile... şi să le citesc.
În timp ce am concluzionat asta, inima mea s-a îngreunat, încă bântuită de disperarea cuvintelor. Dar nu era disperarea mea cea în privinţa căreia să fiu îngrijorată. Aparţinea altcuiva.
Vreau să îmi trăiesc viaţa fericit. Nu sunt suficient de bun. Nu sunt. Nu mă lăsa.
Harry.
