Încălzind nişte lapte într-o oală, în timp ce amestecam lichidul alb, mintea mi se rotea. Capul mi se simţea din ce în ce mai greu în timp ce ochii mei au investigat nerăbdători primele câteva pagini. Jurnalul era atât de personal într-un mod foarte simplu. Era destinat folosirii pentru toate acele lucruri mărunte pe care dorea această persoană să le valoreze. Şi acum – de vreme ce eu eram în posesia lui – exista probabilitatea foarte mare ca persoana respectivă să uite aceste lucruri. Dacă aş putea, cel puţin, să returnez jurnalul deţinătorului de drept. Teoria mea despre faptul că această carte mică fusese lăsată în urmă intenţionat a dispărut complet din mintea mea la realizarea valorii ei semnificative. Mă încruntam în semn de concentrare gândindu-mă cum aş putea găsi o cale să returnez acest jurnal. Trebuia să o fac.
Turnând cafeaua şi laptele aburind într-o cană cu litere copilăreşti formând “Amber” pe lateral, m-am întors pe scaunul meu chiar în faţa razelor de soare, care călătoreau prin fereastra uşor murdară spre patul meu. Sorbind înainte să îmi schimb cana din mână cu jurnalul, mi-am lăsat încă o dată ochii să caute printre pagini – de data asta era o dorinţă adevărată şi mai clară de a găsi proprietarul, totuşi.
Am fost surprinsă să văd că următoarele pagini erau acoperite fie cu ceva ce trebuie să fi fost poezie sau versuri. Am citit cu atenţie fiecare cuvânt. Erau superbe. Câteodată umpleau pagini întregi şi erau notaţi nişte termeni muzicali pe lateral, pe care nu-i puteam înţelege. Alte dăţi era pur şi simplu o singură propoziţie, poate chiar doar un singur cuvânt.
Micile partituri mâzgălite cu note muzicale rapid scrijelite m-au făcut să zâmbesc larg. Nu numai ca persoana asta era plină de gânduri şi cuvinte ce nu ar trebui uitate, era plină şi de muzică. Puteam doar să îmi imaginez cât de frumos ar suna melodiile, cum s-ar potrivi oarecum in mod magic cu aura specială a jurnalului deţinut. Cu fiecare cuvânt pe care îl citeam, persoana devenea mai interesantă pentru mine. Mai profundă. Mai frumoasă. Mai pură şi adevărată.
Anumite rânduri mi-au atras atenţia în mod special. Erau scrise uşor cu un stilou cu cerneală roşie, iar eu aproape că am putut să-mi imaginez un tip mai tânăr stând într-o ploaie de soare cu jurnalul lui în poala la fereastra mea, în timp ce particule de praf ar călători uşor în soare, făcându-le aproape să sclipească. Cum ar sta foarte nemişcat în linişte şi ar scrie cuvinte şi notiţe, care ar ieşi ca sunete lăuntrice. Ar sta acolo, cu capul plecat peste pagini şi ar scrie aproape insesizabil cuvintele, în timp ce orice altceva în afară de sunetul stiloului călătorind peste hârtie ar fi mut. Ca şi cum împrejurimile şi-ar fi ţinut respiraţia aşteptându-l pe el să poată răsufla liber din nou după ce şi-ar fi golit inima peste pagini.
Don’t let me go
Don't let me go
Don’t let me go
‘Cause I’m tired of feeling alone
Ochii mei au zăbovit asupra acelor cuvinte pentru o perioadă lungă de timp în timp ce razele de soare s-au plimbat lent peste podeaua din lemn odată cu timpul ce trecea. Am oftat cu un zâmbet jucandu-mi-se pe buze, în timp ce am dat spre următoarea pagină, sigură că nu voi uita niciodată de acele cuvinte.
“Nu aş fi unde sunt astăzi dacă nu aş fi luptat din greu pentru asta, Harry. Nu realizezi asta, băiat prost şi ignorant?”
Ghilimelele din jurul primei propoziţii erau uriaşe. Probabil de trei ori mai mari decât literele în sine. Cuvântul ignorant fusese subliniat de două ori. Tare. O pată de cerneală era stropită pe pagină, cuvintele de pe ea fiind scrise prea rapid. Prea agresiv, mi-am dat seama. Forma următorului text de sub citat mi-a făcut inima să-mi cadă în fundul stomacului şi sincer am simţit ca şi cum nu ar trebui să-l citesc. Dacă primele câteva pagini fuseseră degajate şi frumoase, asta era o categorie total diferită de scris. Asta venea dintr-o parte diferită a inimii. Dintr-o parte întunecată şi furioasă. Am înghiţit în sec odată cu fiorii ce mi-au străbătut şira spinării; razele de soare nu s-au mai simţit brusc calde şi confortabile. Aroma de cafea nu mai era minunata, iar particulele de praf căzuseră pe pământ. A fost ca şi cum un nor ar fi trecut brusc pe acolo înainte de soare şi ar fi lăsat întregul loc cu câteva grade mai rece. S-a întâmplat într-o frântură de secundă, iar zâmbetul meu ezita la fel de rapid.
În timp ce ochii mei se concentrară la primul cuvânt din următorul text, pe care l-am desluşit ca fiind “Benjamin”, un zgomot foarte străin m-a şocat, făcându-mă să tresar surprinsă pe scaun. Frenetică, m-am uitat în jur prin încăperea goală, mintea mea fiind complet altundeva numai conştientă nu, la faptul că eram acasă şi că trăiam o viaţă normală ca şi Amber Moore. M-am trezit înapoi la realitate şi am recunoscut sunetul străin ca fiind sunetul telefonului meu care suna. Ce sincronizare. Plasând jurnalul în siguranţă pe scaun, enervată, muream să ştiu ce spunea textul mâzgălit cu furie, am fugit în partea cealaltă a camerei. Luându-mi rapid telefonul din buzunarul jachetei, care încă nu se mutase de pe poziţia drăguţă de pe podea, am apăsat butonul verde. “Care-i treaba?” Ochii mei au călătorit înapoi la scaunul pe care l-am lăsat.
Harry. Oare ăsta era numele scriitorului? Sau era total altcineva căruia îi era adresată declaraţia? Poate că scriitorul spusese acea propoziţie cu voce tare cuiva pe nume Harry?
“Amber! Slavă Domnului că ai răspuns. Nici Erik şi nici Marc nu au răspuns la telefon şi tu erai ultima mea opţiune. Poţi să vii azi? În 45 de minute sau ceva de genul? Ştiu că avem acea programare la ora două, dar am nevoie cu disperare de un barman dintre voi care să o înveţe pe nou-venită să se descurce cu Artie.” (Artie era porecla expresorului nostru, apropo) “Şi am o întâlnire urgentă azi. Dacă ai putea, ar fi grozav şi dacă e prea mult deodată ai permisiunea să închizi localul în timp ce o înveţi. Te rog spune da, dragă.” Era Aria – sau aşa cum o numeam eu, Ari – proprietara Cafe du Acta şi mama copilului căruia trebuia să îi fiu dădacă la ora două.
Am zâmbit larg în timp ce am mers în picioarele goale, lovind jacheta în colţ, deşi senzaţia de nelinişte pe care o simţeam după ce am citit citatul era încă prezentă. “Da, bineînţeles că o să ajut. Marc mi-a spus că Eric avusese probleme cu ea, dar ma gandesc că s-ar putea să îi dau o şansă. Care era numele ei, din nou?”
“Slavă Domnului! Tocmai ce mi-ai salvat fundul, Amber. Şi, Jenny. Numele ei e Jenny.” Ari aproape cântă din uşurare. Mi-am imaginat-o plimbându-se prin jur cu Daisy în braţe, în apartamentul ei alb, modern, suficient de mare, cu cafeaua în aburi, Macbook-ul sofisticat deschis, cu calendarul afişându-i programul încărcat. Nu era simplu să fii o mamă singură.
“Sigur. O să fiu acolo în 45 de minute. Salut-o pe Daisy din partea mea!”
Harry. Oare ăsta era numele lui? Harry. Un nume atât de neobişnuit. Şi totuşi, brusc, însemna ceva complet diferit pentru mine.
scuze pentru intarziere, nu am avut deloc timp sa intru saptamana asta.
