Dintr-o dată, capul lui se ridică brusc, întrerupând momentul fermecător demn de o fotografie, făcându-mă să inspir acut în linişte, în timp ce ochii lui fascinanţi, dar totodată tandri, s-au fixat pe cei gri-verzui ai mei. Pentru o secundă care păru să dureze o eternitate, în timp ce ochii mei erau sigilaţi cu ai lui, un gând mi s-a derulat din nou şi din nou în minte. Nu am mai văzut niciodată o persoană mai captivantă şi totuşi singuratică în toată viaţa mea.
Nu aveam nicio idee de ce nu am scăpat imediat de privirea lui sau de ce nu m-am speriat şi nu am fugit pur şi simplu pe uşa autobuzului prin care se strecura aerul rece ca gheaţa. Tot ce ştiam era că eram moartă de oboseală, iar el era superb.
Şi apoi, momentul trecu, întorcându-mi cu o ultimă clipire capul de la băiatul cu ochii verzi secretoşi, şi ieşind din autobuz.
Ploaia curgea în jurul meu şi, cu fiecare pas pe care îl făceam, deveneam din ce în ce mai udă. Am auzit sunetul vag al uşii autobuzului închizându-se după mine şi, fără niciun sens, m-am întors. Mi-am simţit brusc inima mai grea atunci când am privit autobuzul luminat în mişcare făcându-şi loc prin întuneric. Stătea într-un contrast grozav cu împrejurimile, cu lumina fluorescentă fiind aproape prea albă, de un alb rece, deranjant.
Chiar şi lumina de pe stradă atârnând sus peste mijlocul străzii era mai primitoare decât lumina în care îl abandonasem pe tip.
Nu eram sigură cât de mult am stat acolo privind autobuzul dispărând, dar atunci când m-am încuiat în sfârşit în apartamentul meu mic şi umil din clădirea de cărămidă roşie, părul meu era ud leoarcă cu stropii ploii oraşului poluat, iar balerinii mei erau chiar şi mai închişi la culoare decât obişnuiau să fie. Aşa erau şi ciorapii mei, din păcate.
Ar fi trebuit probabil să port ghete de iarnă, dar nu îmi doream cu încăpăţânare să accept sfârşitul verii. Nu chiar atunci, iar balerinii ăia erau cu siguranţă definiţia mea a verii din acel an. Am oftat şi am zâmbit la amintirile nenumărate din nopţile târzii de vară. Purtând rochii de vară lejere, făcând grătare pe terasa de pe acoperiş, plimbări în parc şi faptul că trebuia să-mi mănânc îngheţata de îndată ce o ţineam în mână înainte să se topească în cea mai tristă grămadă din toate grămezile. Stand în afara cafenelei pana dis de dimineaţă cu colegii de muncă, fumând şi privind răsăritul de peste acoperişurile din Chicago, cu o cană de cafea proaspăt preparată.
De asta îmi plăcea faptul că tipul nu-şi încheiase jacheta, ci o lăsase descheiată ca să dezvăluie acel tricou alb. Chiar dacă era ger.
Mintea mea era înceţoşată şi lentă, chinuindu-mă să îmi menţin echilibrul în timp ce (cu ochii închişi) îmi scoteam balerinii şi îmi aruncam jacheta pe podea. În încercarea de a-mi descheia blugii, în timp ce am început să mă împiedic spre patul meu din apartamentul cu două camere, am mârâit nerăbdătoare. Cu ochii încă strâns închişi, mi-am dat jos blugii strâmţi, bucurându-mă de senzaţie atât de mult încât am oftat uşurată. Trăgând cu ochiul, am aprins lumina din baie şi mi-am luat periuţa de dinţi.
Oare unde se ducea? Şi unde fusese înainte să prindă autobuzul? Poate că era un fel de model care a run-a-way (runway-podium/runaway-care a fugit de acasă). Am zâmbit la jocul meu stupid de cuvinte. Doamne, obosită mai eram.
Stand cu ochii închişi strâns, în timp ce mă spălam pe dinţi, am încercat să îmi amintesc care era planul meu pentru ziua următoare. Cumva, asta se dovedi a fi aproape imposibil, de vreme ce nu mă puteam concentra deloc. Mintea mea plutea cu imaginea acelui tip.
Cu patul aşteptându-ma primitor – demachiatul trebuia pur şi simplu să aştepte până ziua următoare – m-am oprit în mijlocul încăperii întunecoase, cu ochii încă închişi şi faţa încruntată în timp ce încercam să mă concentrez înainte să adorm pe loc. Am reuşit să îmi amintesc că nu aveam nimic până la două după-amiază, în timp ce am reuşit în sfârşit să îmi deschei sutienul. Grozav.
Nu că îmi amintesc cum, dar am reuşit oarecum să mă bag în pat, care consista într-o saltea simplă pe podeaua de lemn de lângă fereastră, cu o plapumă gri şi perna asortată, şi am adormit probabil în drum spre el. Mintea mea era străbătută de imaginea unei perechi de ochi de smarald şi de cuvintele “asta înseamnă să reuşeşti” în ultimele secunde înainte să îmi pierd cunoştinţa.
Ca de obicei, razele de soare de prin fereastră m-au trezit, încalzindu-mi atente pielea goală în apartamentul încălzit decent. Slavă Domnului că nu era la fel de rece ca al lui Marc. În al lui, care era puţin mai mare, puteai practic să îţi laşi sticla de vin ieftin toată ziua afară din frigider şi rămânea rece – bineînţeles, doar în luni reci si nemiloase ale anului.
Stand întinsă acolo, simţind căldura intensă de pe spate în timp ce câţiva porumbei aventuroşi pălăvrăgeau undeva pe lângă fereastra mea, acela era momentul meu preferat al zilei. Puteam sta întinsă, perfect nemişcată şi mă simţeam perfect fericită. Câteodată, vecinii de sub mine cântau una dintre cele mai plăcute piese pe care avusesem vreodată plăcerea să le ascult. Muzică lină cu vocea răguşită perfectă cântând lin versurile pe care nu le puteam desluşi, călătoreau până la mine şi îmi făceau dimineaţa perfectă să fie completă.
Sincer, nu aflasem niciodată de fapt cine era artistul. Dar era în regulă de fapt, nu trebuia să ştiu. Preferam pur şi simplu să ascult muzica asta necunoscută şi totodată frumoasă în felul ăsta.
Bucurându-mă din plin de acel moment al zilei în timp ce mă trezeam lent, mi-am amintit de găsirea jurnalului cu o zi înainte în cafenea şi de întâlnirea cu tipul cu ochi secretoşi. Amintindu-mi evenimentele, îmi venea cu greu să cred că fuseseră reale, întrucât amintirile au fost estompate de oboseala pe care o simţeam atunci. Nici măcar nu puteam să îmi amintesc complet trăsăturile lui. În loc de asta, au rămas uşor înceţoşate. Dar mi-am amintit culoarea verde a ochilor lui. Cat de mult voiam să fac o poză a perfecţiunii lui păcătoase şi a cât de nelalocul lui părea el în acel autobuz, dar oarecum părea să se şi încadreze perfect.
Am zâmbit la gândul acela, scuturându-mi capul în plapumă, care era încâlcita în jurul trupului meu. Îmi plăceau la nebunie acele momente mici ale vieţii. Ca cel din autobuz. Păreau atât de nesemnificative, dar totuşi formau viaţa. Toate acele momente mici. Fericite şi triste. Memorabile şi insignifiante. Fascinante şi repulsive. Într-un final, toate compuneau viaţa.
hei.
