Protectorii

Capitolul 21

-Cu multi ani in urma, incepe el, am fost unul dintre Protectori. In cele din urma, am fost prins si adus aici ca sclav. Chiar daca nu am mai reușit sa ies niciodată de aici, am auzit despre niste arme, cu ajutorul cărora i-ați putea învinge pe Adoniti. Si grupul nostru a încercat sa le găsească, insa fara succes. Acum, este șansa voastră.
-Ce fel de arme? întreaba Isabel neincrezatoare.
Având in vedere lucrurile întâmplate, si si eu as crede asta.
-In primul rând, nu sunt orice fel de arme. Sunt arme de lumina. Legenda spune ca sunt 5. Cate una pentru fiecare dintre membrii. Au fost construite de Gardieni si dăruite primei generații de Protectori, pentru a se apară, pe ei dar si pe alții.
Cand au auzit despre asta, toate capetenile Demonilor, au încercat sa le fure de la ei, asa ca ei au decis ca cel mai bine le ascund, pana cand o generație viitoare le va descoperi si folosi cu intelepciune.
-Si unde le-am putea găsi? întreba din nou Isabel, de data aceasta fiind mult mai increzatoare.
-Se spune ca se afla îngropate pe țărmul Mării Deziluziei.
-Dar daca dumneavoastră știți toate astea, cum de nu au aflat si Adonitii?
-Eu am aflat cu puțin timp in urma. Conducătoarea Gardian m-a avertizat ca urmează sa veniți si mi-a spus si legenda, cu instructiunea clară ca sa v-o transmit vouă.
-Atunci ce mai asteptam? întreaba Cassy entuziasmata.
-Deocamdată, suntem obositi cu totii. Cel mai bine pornim maine, a sugerat Will.
Cassy a protestat puțin, dar pana la uram a căzut de acord.
Isabel se afla puțin mai încolo de noi, vorbind cu Hans. Am vazut-o teribil de incantata, dupa care l-a îmbrățișat pe Hans. De abia acum ,vad asemanarile dintre cei doi. In parul lui Hans, deși carunt acum, se mai observa urmele unor suvite negre. Pometii amândurora sunt înalții, iar nasul drept si mic. Se pare ca pana la urma, Hans este bunicul lui Isabel.
Mi-am întins sacul de dormit si m-am bagat in el. Am inceput sa ma gândesc la tot ce sa intamplat. Nici nu imi vine sa cred ca cu 2 luni in urma eram perfect normala, neavând habar de toate astea.
Cat de repede se pot schimba lucrurile. Si chiar imi vine sa renunț. Adică de ce noi? De ce noi trebuie sa luptam împotriva a toate astea? De ce nu poate altcineva? Dar apoi ma gândesc la sutele de oamenii care au murit din cauza acestor nenorociți, si o hotarâre brusca ma cuprinde. Am de gând sa îndrept tote astea. Nu stiu cum, dar o sa o fac.
Mi-am îndreptat privirea spre cerul de deasupra, uitându-ma la stele. Cele de aici erau mult mai luminoase, iar luna din mijloc strălucea asa de puternic, imprastiind raze albicioase in jur. Am adormit, in minte având inca licarirea stelelor.

***********

-Bunicule, esti sigur ca nu vrei sa vi cu noi? întreaba Isabel trista.
-Da, sunt sigur, insa o sa ne mai intalnim.
O imbratiseaza grăbit, apoi dispare printre copaci.
Pornim si noi prin padure dar in direcția cealaltă. Dupa o jumătate de ora, suntem deja la marginea ei, si o luam pe o poteca îngustă si prafuita.
Trebuia sa ajungem pe țărmul marii, iar apoi...vom vedea.
Am grăbit pasul, nedorind sa ramân in urma. Toti înaintaza in liniște, cufundati in proprile ganduri.
Eram constienti de faptul ca in loc sa cautam o ieșire inapoi spre lumea noastră, noi ne îndreptăm spre nu-stiu-ce-arme-imaginare, care s-ar putea sa nu existe.
Mi-am scuturat capul, in încercarea de a alunga aceste gânduri. Nu ne putem permite asta. Trebuie sa fie adevărate. Trebuie.
In jurul nostru a inceput sa sufle o briza ușoară, care mirosea vag a sare. Mi-am ridicat ochii si am vazut in depărtare marea, valurile ei spumoase, luvingu-se de stâncile înalte.
Am ajuns repede pe coasta, iar acum trebuie doar sa coboram pe tarm. O luam pe una dintre potecile pietroase, panta fiind foarte abrupta. Coboram in sir indian,unul cate unul, poteca fiind prea îngustă ca sa trecem toti o data.
Ajunsi pe țărmul nisipos, Will este primul care sparge tăcerea:
-Nu vad nimic altceva inafara de plaja. Poate ar trebui sa ne despărțim, si sa vedem ce găsim.
-De acord, a spus si Tim, dar dupa ce ne uitam?
-Nu stiu. Presupun ca ne vom da seama cand vom vedea.
Isabel si Tim au luat-o in partea estica a plajei, iar eu, împreuna cu Cassy si Will am luat-o in ceea vestica.
Am mers de-a lungul plajei, apa marii undamdu-mi din cand in cand picioarele. Am înaintat câteva sute de metri, dar nu vedeam nimic inafara de faleza.
-Uite, spune Cassy, distragandu-mi atenția.
Am privit in direcția indicată de ea, si am zărit o casuta mica si dărăpănata care părea părăsită. Ne-am apropiat de ea, iar Will ne-a facut semn sa asteptam, dupa care s-a dus sa cerceteze. Eu am adunat o privire mai amanuntita casei. Părea sa fi fost o cabana veche. Geamurile erau sparte, iar perdele erau suflate inafara de vânt. Usa era rupta, iar bucati mari de pe acoperis lipseau. Era construită din lemn, care părea aproape putrezit. Ma îndoiam ca mai rezista mult.
-Nu este nimeni aici, ne-a spus Will, ieșind din casa. Cu excepția unor scânduri rupte, pare sigura. Am încuviintat si am intrat.
Am ajuns intr-o încăpere mare, in care se mai putea observa un semineu, pe peretele mai îndepărtat, iar prin camera erau imprastiate piese de mobilier vechi. Unele erau rupte, iar pe toate se putea observa un strt gros de praf, de parca nu ar mai fi trecut nimeni aici de secole.
Will a urcat sa cerceteze etajul, iar eu si Cassy am ramas la parter. Din camera care părea da fie sufrageria. Am ajuns intr-un hol mare, care duce in doua directi. Am schimbat câteva priviri cu Cassy, dupa care eu am luat-o intr-o parte, iar ea in alta.
De-a lungul holului, am vazut pe pereti picturi vechi si tapițerii. Tot decorul acesta, dădea casei un aer străvechi. Am înaintat, trecând pe langa diferite camere, insa fara sa observ ceva care sa imi atragă atenția, pana cand am ajuns in capătul holului. Aici se afla o usa mare de lemn, cu modele spiralate argintii, impodobind usa. Am tras de mânerul vechi si am intrat.
Tot ce puteam vedea in jur era întuneric. Am mers spre centrul camerei. Iar lumina slaba, care se intrezarea pe usa, a căzut pe marginile unei cutii vechi. M-am apropiat sa vad despre ce e vorba, si am pipăit cu mâinile, o lada mare, de lemn. Părea la fel de veche ca toate lucrurile din casa, poate chiar mai veche.
Cu mâinile trdmurande, am deschis-o, dând la iveală 5 cufere, de marimi diferite.
Am încercat sa deschid unul dintre ele, insa nu am reusit. Totuși, eram convinsă ca am gasit ce trebuia. Am ieșit iar in hol, strigandu-i pe Cassy si Will.