Protectorii

Capitolul 32

Zgomotele plutesc ca prin ceata in jurul meu, insa nu reușesc sa deslusesc nimic. Încerc sa imi deschid ochii, dar imi simt pleoapele ca si de plumb. In curând renunț si ma afund in somn.
Ma mai trezesc de cateva ori, insa de fiecare data se intampla același lucru, si pana la urma ajung sa adorm.
-Credeți ca e bine? aud o voce soptind îngrijorată. Ar fi trebuit sa se trezească pana acum.
-Sa speram ca da, i-a raspuns altcineva.
Vocile imi par familiare, asa ca încerc sa ma trezesc, dar simt un fel de ceata care ma împresoară din toate părțile. Sunt prea obosita sa ma tot lupt cu ea, si chiar cand ma pregăteam sa renunț, aud aceasi voce spunând:
-Priviti, se misca.
Cu foarte mare efort, am reusit sa deschid ochii. In fata mea se aflau 3 chipuri privindu-ma îngrijorate.
-Cassy, Iz, Tim, spun eu recunoscandu-i pe fiecare. Cum... Ce sa intamplat?
-Nici nu sti cat ne bucurăm ca esti bine. Am crezut ca am ajuns prea tarziu, insa nici departe nu eram. Am fost sufocata de o imbratisare de grup, si dupa ce am reusit sa ma eliberez, m-am uitat mai bine in jur.
Ne aflam intr-un culoar lung de metal. Seamănă cu același prin care am mers eu. Stai puțin, chiar este același.
-Ce mai cautam aici? intreb eu încercând sa sun calma.
Adevarul este ca ma ingrozea foarte mult sa fiu aici, mai ales dupa ce era aproape sa mor.
-Nu am vrut sa te mișcăm, de teama sa nu pățești ceva, mi-a spus Iz. Plus ca locul asta e imens. Va dura ceva pana vom găsi ieșirea.
-Si totuși, cum m-ati gasit?
-Dupa ce ai dispărut, Tim a inceput sa i-l suspectează pe Chris, a inceput Cassy. Eu nu am vrut sa i-l ascult, si daca nu l-ar fi urmărit el ieri pana aici, probabil ca nu te-am fi gasit niciodată, spune ea aproape plângând.
-E-neregula, spun eu. Stii ca nu e vina ta. A reusit sa ne păcălească pe toti.
-Da, iar acum e mort, a spus si Iz.
I-am facut semn sa tacă. Spunând asta doar a înrăutățit situația. Chris era totuși verisorul lui Cassy, si sunt sigura ca indiferent ce a facut, moarte lui o doare.
Ea nu a facut decat sa își plece capul in jos, si sa privească ținta podeaua.
Dorind sa schim subiectul, si poate puțin cam prea evident, am intrebat:
-Deci, ce mai asteptam? Hai sa găsim afurisita aia de ieșire.
M-am ridicat de pe pătura pe care stăteam, si imediat m-au urmat si ceilalti.
Am luat-o la întâmplare pe unul dintre coridoarele lungi. Acesta era chiar mai slab luminat decat restul si de-abia reușeam sa vad pe unde merg.
-Credeți ca mergem pe unde trebuie? am intrebat eu
-Da, mi-a raspuns Iz. Imi amintesc ca am trecut pe aici cand am venit încoace.
Am continuat sa strabatem in liniște coridorul, oprindu-ne din cand in cand ca sa ne asiguram ca suntem toti.
Dupa multe culoare lungi, am gasit in sfârșit o usa. Era mare si veche, pe jumătate mâncata de rugina. Si totuși, cand am tras de maner s-a deschis fara probleme, semn ca a fost folosită de curând.
-Ce credeți? intreb eu nesigura.
-Seamănă cu cea pe care am intrat noi aici, mi-a raspuns Isabel. Eu zic sa vedem, si spunând acestea, s-a aventurat in întuneric. Am urmat-o imediat si eu, si i-am putut auzi si pe ceilalti in spatele meu.
Peretii erau foarte stramti, astfel încat trebuia sa mergem in sir indian.
De-a lungul acestui hol strâmt nu se afla nici macar o singura lumina, asa ca suntem nevoiti sa mergem in bezna, mai mult ghicind drumul. Din cauza lipsei luminii, nu am observat ca Iz s-a oprit, si am reusit sa intru direct in ea.
-Ce s-a intamplat?
-Tăceti, a spus ea rapid.
Ne-am oprit cu totii pe loc, fara sa mai scoatem nici un zgomot. Au trecut cateva secunde, in care nu s-a intamplat nimic neobisnuit. Apoi, l-am auzit. Un geamat slab, care venea din spatele nostru. Era cel mai oribil zgomot pe care l-am auzit, si se pare ca crestea din ce in ce mai mult in intensitate.
-Fugiți! a stigat Tim care stătea cel mai in spate. Nu mi-a mai trebuit alt îndemn ci am luat-o la fuga. Pe măsura ce înaintam tot mai mult pe culoar, acesta devenea din ce in ce mai strâmt. Ma temeam sa nu ajungem intr-o Fundătura. Insa, dupa cativa metri am zărit capătul culoarului, de unde venea o lumina slaba. Si iată, si niste scari.
Am mărit viteza, dornica sa ies cat mai repede din acest loc groaznic.
Am ajuns imediat la baza scărilor, si am inceput sa le urc, tot cate doua o data.
-Hei, spun eu printre respirații, credeți ca ne mai urmărește Ăăă.... Orice ar fi fost aia?
-Nu. Cred ca am lăsat-o in urma.
Bucuroasa ca macar ceva mergea bine, am urcat si ultimele trepte. Deasupra noastră era o trapa pe jumătate deschisă. Am ridicat-o de tot si am intrat pe ea.
Mi-au trebuit cateva scunde pana sa înțeleg imaginea din fata ochilor mei. Ne aflam in ramasitele clădirii, care fusese o data sala noastră de antrenamente. Mai mult din jumătate de pereti sunt arsi, lăsând sa se zăresca destul de mult din peisajul de afara.
-Asta a fost tot timpul aici? spun eu uimita si arătând spre trapa.
-Se pare ca da, mi-a raspuns Cassy.
Am încuviintat si am ieșit cu totii in strada.
-Bun, deci acum ca suntem cu totii in viata, spune Iz, mai trebuie sa ne ocupam de ceva lucruri.
-Exact, o aprob eu, privind chipurile serioase ale celorlati.Trebuie sa i-l găsim pe Will.