Protectorii

Important

Hei, daca inca mai aveți in biblioteca cartea mea, imi pare rau daca va deranjez, dar am nevoie de ajutorul vostru. Aceasta scurta povestire nu are nici o legătura cu cartea, dar m-am hotărât sa particip la in concurs de scriere creativa si as avea nevoie de părerea voastră. Daca mi-ati putea indica părțile care ar trebui rescrise si unde ar trebui sa mai dezvolt ideile v-as fi foarte recunoscătoare. Mulțumesc anticipat and kisses

-Alisson.
Acest simplu cuvânt m-a readus in încăpere. Am încerct din răsputeri sa imi amintesc ce s-a intamplat, insa nu am mai fost nevoită, deoarece realitatea dura a cuvintelor lui m-au facut constienta de absolut tot.
-Doctorii au spus ca nu o sa te mai trezesti niciodată, spune el strangandu-ma de mana. Imi pare asa de rau, este doar vina mea!
Il puteam auzi, il puteam simtii foindu-se in scaunul de langa mine, încercând sa găsească cuvintele potrivite. As fi vrut sa ii raspund, insa pleoapele refuzau sa mi se clinteasca. Eram impresurata de întuneric din toate partile, fiind prizoniera in propriul meu trup.
Am încercat sa ma zbat, sa încerc sa ma trezesc, insa nu am avut sorti prea mari de izbânda.
Poate va intrebati cum am ajuns in situația de fata? Ei bine, asta vreau si eu sa aflu:
Totul a inceput luni. Intr-o zi frumoasa de luni, care aparent imi va schimba radical viata.

-Alisson, aud vocea mamei de la parter. Te-ai trezit? Haide, stii ca nu putem întârzia.
Am oftat exasperata si m-am ridicat din pat. Cum eram deja îmbrăcat, am decis sa imi mai verific de cateva ori ghiozdanul: alimente...da, haine de schimb, hmmm, da, si cel mai important arme. L-am închis la loc, l-am aruncat pe un umar si am coborât in bucatarie, unde ma așteptau deja părinți mei. Amândoi ma priveau mândri, chiar daca stiam ca încercau din rasputeri sa isi ascundă tristețea. Si eu eram oarecum trista, insa am facut un efort si am zambit.
Am ieșit împreuna pe usa, pe străduta frumos pavata. Toate casele de pe strada erau albastre, micuțe cu flori la geamuri, iar copii alergau veseli pe strada, urmati de parintii lor. Si toti se îndreptau spre același loc: piața.
Am luat-o înaintea alor mei, spunându-le ca vreau sa imi iau ramas bun de la niste prieteni. Am alergat spre piața, trecând in fuga pe langa oameni, toti bucurosi, gândindu-se:"Poate anul acesta se va intampla in sfarsit.", insa de fiecare data erau profund dezamăgiți.
In scurt timp am ajuns in piața, unde se afla deja o mulțime mare de oameni. Toti erau adunati in centru, langa fântâna, unde se amplasase o scena mare, cu cateva reflectoare si un pupitru cu un microfon, iar in spatele acestuia cateva scaune de catifea, mari si moi. Am încercat sa imi abțin tremurul, la gândul ca in cateva momente voi sta pe scena acea, si am mers in schimb spre spatele acesteia, unde, dupa cum ma asteptam se afla Evelyn. Aceasta m-a observat la rândul ei, si a venit la mine, imbratisandu-ma.
-Esti pregătită? ma întreabat ea, încercând sa isi ascundă îngrijorarea.
-Nu cred, dar nu am ce face, i-am raspuns eu.
-O, sa-i ia naiba pe toti. S-ar putea sa nu te mai vad niciodată. Nu pleca si gata.
-Stii ca trebuie sa o fac, i-am spus încercând sa o linistesc. Sau in caz contrar sunt ca si moarta, mormai mai mult pentru mine.
-Stiu, dar asta nu inseamna ca imi si convine.
A vrut sa mai spuna ceva, insa pe scena a apărut o femeia miniona, cu ochi albastri necrutatori si un zâmbet rigid pe fata, cre nu este nimeni alta decat conducatoarea orașului nostru. Oras e putin spus, având in vedere ca se întinde pe un milion de kilometri. Oricum, am tras-o repede pe Evelyn de mana, si am ajuns langa ceilalti oameni, tocmai la timp pentru discurs:
-Dupa cum știti, incepe ea încrezătoare, scrutand din ochi multimea, in fiecare an, 5 copii care au împlinit vârsta de 16 ani sunt trimiși in afara portilor orașului, pentru a descoperi ce este dincolo de ele si pentru a încerca sa găsească un remediu pentru boala care bântuie dincolo de aceste porti.Acești copii sunt pregătit inca de mici, si chiar daca pana acum, niciuna dintre echipele trimise nu s-a mai intors, trebuie sa ne păstrăm speranța. Deși dificila, aceasta misiune este necesară, pentru a ne ajuta sa dobândim noi cunoștințe, si sa aflam ce ne așteaptă dincolo de aceste ziduri. Toti participanți la misiune ar trebui sa se simtă onorati, pentru ca li s-a atribuit ceva atâta de important. A încheiat discursul cu o înclinare a capului si un zâmbet, iar publicul a inceput sa aplaude, insa eu imi simteam mâinile ca de plumb, si tot ce puteam face era sa mi le strâng in pumni, încercând sa ascund tremurul. Onoare, huh? As vrea sa o vad pe ea riscandu-si viata dincolo de ziduri daca chiar este asa important. Dar nu, hai sa trimitem pe altcineva in locul nostru. In acest moment nu mai imi pot stăpâni furia, si ma gândesc serios ori sa fug, ori sa ii dau un pumn in fata. Ambele variante imi par convenabile in momentul de fata, insa inainte sa apuc sa ma hotărăsc, aceasta reîncepe sa vorbească, asa ca raman pe loc, privind ținta scena.
-Acum, incepe ea citind de pe o foaie, echipa de anul acesta este formată din: Michael Aford,
Am vazut urcând pe scena un băiat solid, înalt cu par șaten si ochi negri. Chipul lui era impasibil, ascunzand orice emoție. A dat mana cu conducatoarea, iar aceasta a continuat:
-Catelyn Forbes
De data aceasta, pe scena a urcat o fata roscata, cu ochi verzi, destul de scunda, si de obicei foarte zambareata, insa de data asta chipul ii era transformat intr-o grisma. Si credeți-mă, stiu exact cum se simtea.
S-a asezat repede langa celălalt băiat, iar apoi mi-am auzit strigat numele:
-Alisson Jackson
M-am îndreptat spre scena fara tragere de inima, si m-am asezat langa roscata. Următoarele doua nume nu le-am auzit, insa se pare ca erau doi băieți. Pe unul dintre ei il cunosteam de la scoala. Numele lui era Jason. Parul negru ca pana corbului ii cădea peste chip, scoțand in evidența o pereche de ochi albastru intens ca si marea. Cand a trecut pe langa mine mi-a zambit, insa oricât mi-as fi forțat muschii sa se miste, aceștia m-au refuzat, lăsându-ma la fel de incordata, cu chipul chiar mai incruntat decat inainte.
Dupa inca cateva formalități, am fost condusi in spatele scenei, iar lideri orașului ne-au părăsit, întorcându-se peste cateva momente:
-Sunteți pregătiți? Ne-a întrebat Conducatorea radioasa, cu ochii mari si entuziasmați.
Nu a așteptat raspunsul nostru, ci ne-a facut semn sa o urmam. Am mers cu totii in tăcere pana la porțile orașului, urmati de oameni din piața. Ajunsi la ele, doi bărbați le-au deschis, lăsând la vedere pustiul vast de afara.
-Nu uitati, ne-a spus unul dintre lideri. Aveți la dispoziție un an. Un singur an, altfel știti ce se intampla.
Mda, stiam deja. Cine nu se întorcea in oras la sfârșitul unui an de zile murea. De ce? Este simplu. Ne-a fost implantat un dispozitiv sub piele care le permite sa ne urmărească, dar care este programat da ne ucidă dupa un an, asta in caz ca am hotărî sa fugim si sa nu mai venim inapoi. Daca vrem sa supravietuim, trebuie sa ne intorcem la timp si sa ne fie scos.Si inca o data repet: de ce toate astea? Ca măsura de precauție, spunea Conducatoarea. O urăsc si pe ea si pe toti partenerii ei. Din cauza lor au murit o grămada de oameni, pentru cum ziceau ei 'binele suprem'. Insa momentan nu am de ales, decat sa fac ce imi spun ei. Dar cat mai curând, la prima șansa care mi se oferă, am de gand sa evadez, deși asta implica scoaterea cipului, chestie imposibila momentan.
Am mai privit o data in urma, dupa care am păsit dincolo de porti, împreuna cu ceilalti. Porțile s-au închis instantaneu, insa tot se mai auzeau aclamatii si aplauze de la numeroșilor cetățeni.
Pentru mine, numai motiv de bucurie nu era, si nu prea pot sa spun ca m-am resemnat cu moartea.

Cam atat am până acum. Desigur, va fi putin mai lunga, dar deocamdata nu m-am gândit cum sa o continui. Va mulțumesc pentru ca v-ati facut timp sa o cititi, si cum spuneam si la inceput, astept sugestiile voastre.