Toxic

Capitolul 1

Când te naști nu știi câtuși de puțin destinul tău, unde te vor purta pașii și ce vei ajunge în viață. Asta dacă nu te naști o D'Angelo.

Dar, dacă ai ghinionul să fii unul dintre ei, atunci ai toată viața stabilită.

Cu precizia unui ceas elvețian, destinul tău nu este scris în stele, este scris de tatăl tău.

Călăul tău.
Binecuvântarea ta, dar și blestem.

Un nume care atârnă asupra ta ca un ștreang, iar tu nu ai altceva de făcut decât să te supui, chiar dacă asta te omoară în fiecare zi mai mult, până nu mai rămâne nimic din tine.

Am 17 ani și știu exact cum o să arate viitorul meu. Când voi absolvi liceul, tatăl meu mă va mărita cu un bărbat pentru care eu nu simt nimic. Ca pe o marfă. Un simplu bun care trebuie predat celui care oferă mai mult. Iar eu am prețul meu. Prețul D'Angelo. Eu mă voi supune ca o fiică bună și recunoscătoare, voi face copii cu un bărbat pentru care simt repulsie și îmi voi dedica întreaga viață creșterii și educării copiilor.

La fel ca mama mea.

La fel ca bunica.

La fel ca toate femeile din familia mea.

Îmi repet a nu știu câtă oară:

Dragostea nu e scrisă în stele.

- Ale, mergem? Ești gata?

E sora mea mai mică, Cecilia. Prietena și confidenta mea. Stă în fața ușii pe care a întredeschis-o și mă așteaptă.

- Hai să mergem. Nu te mai aranja atât. O să întârziem.
Spre deosebire de mine, a moștenit părul șaten de la mama, pe care l-ar putea vopsi lejer într-o culoare deschisă. Eu am tenul ușor măsliniu, părul lung, drept și în ton cu abanosul. Doar ochii sunt piesa
de rezistență, așa cum remarca multă lumea. Ochi ,,sirenici", așa îi numește tata sau mai simplu verzi.

- Sunt gata, Ceci! Vin acum.

Îmi iau o jachetă gri la fel de anostă ca viața mea, și fără entuziasm cobor prima dată în bucătărie. Iau în fugă
o gură de cafea, și un croissant cu unt, apoi trec prin living unde părinții mei deja iau micul dejun.

- Alessia, iar ai întârziat, și nu ai luat micul dejun.

- Uite, am aici un corn, l-am luat din sufragerie, mamă, e suficient. Știi că îmi place să dorm mai mult decât să mănânc.

- O să te măriți în curând și atunci te vei trezi prima, să ai grijă de casă, să te asiguri că totul este în ordine, Alessia. Te rog, fii mai responsabilă, fiica mea, mormăie tata pe ton de bariton.
Tatăl meu. El cappo di tutti cappi. Mai pe scurt călăul meu. Cel care are puteri totale asupra destinului meu. Enrico D'Angelo.

- Da, tată așa voi face.

- Enrico, încă e copil, las-o să mai copilărească, o să aibă timp de
toate aceste lucruri atunci când se va căsători.
Mama. Îngerul meu, și totuși incapabilă să mă salveze din mâinile
tatălui meu.
Ne strecurăm din casă, sub privirea blândă a mamei mele. Suntem tot universul ei, și mă întreb care ar fi fost destinul ei, dacă nu l-ar fi ales pe tata.

În stradă, aerul dimineții îmi inundă plămânii cu prospețimea sa.

- Hai să mergem, pe jos, propune Cecilia. Sunt doar trei străzi de
străbătut.

- Bine, să mergem, îi răspund.
Cu Giovanni, bodyguardul nostru, pe urmele noastre, mergem către orfelinatul unde facem voluntariat. E sâmbătă, și traficul încă doarme,
având în vedere, că este destul de puțină lume pe străzi.

- O să aveți un bal mascat. De-abia aștept să cresc și eu și să am voie
să vin la petreceri.

- Crede-mă, Cecilia că e mai bine să nu crești, rămâi așa, e mai bine.
O să crești și tata te va mărita cu un bărbat pentru care nu simți nimic.

- Nu spune asta, ai să vezi, te vei îndrăgosti de soțul tău. Mama mereu
spune că dragostea vine atunci când te aștepți mai puțin.

- Mama citește mult prea multe cărți siropoase.
Unele pe care le mai furam și eu din când în când, și la adăpostul nopții, ascunsă sub pătură cu lanterna într-o mână, și cartea în cealaltă
citeam.

- Te-ai hotărât cu ce te vei îmbrăca?

- Și dacă nu mă duc?

- Atunci mă voi duce eu în locul tău. N-aș rata asta pentru nimic în
lume.
Ochii îi sclipesc veseli la gândul unei petreceri, dar asta doar peste
cadavrul meu.

- Visează mult și bine, surioară. Petrecerile sunt pentru oameni mari,
nu pentru puștoaice ca tine.

- Ești mai mare doar cu 2 ani decât mine, așa că scutește-mă de lecții.
Se îmbufnează rapid, încrucișându-și brațele pe piept, a revoltă.

Când să traversăm, un tip pe motocicletă ne taie calea. Se oprește la timp,încetinind cât să se holbeze la noi. Nu poartă cască, așa că îl pot vedea în toată splendoarea sa.

- Bună, frumoaselor, ne salută tipul, iar Giovanni deja are mâna la pistol. El vede inamici peste tot, chiar și atunci când nu e cazul.

Zâmbetul său larg, zugrăvit pe un chip bronzat, scăldat de doi ochi de
alună mă fac să mă pierd cu firea.

- Bună, frumosule, strigă Cecilia. Ce faci?

- Cecilia! Poartă-te cuviincios, nu vorbi cu el, este un necunoscut.

- Bună, Cecilia. Sunt Marco!

- Nu ne interesează. Pleacă odată! mă răstesc.

- Aș pleca, dar dacă n-ai observat e roșu la semafor. Mereu ești așa
bine dispusă?

- Da, fix așa. Acum, dispari. Mai arunc o privire către Marco, neștiind că ochii lui mă pot acapara atât de ușor. Nepregătită, realizez că se ascund povești în ei, ce mă cheamă să le descopăr. El îmi zâmbește cald, cu o urmă ștrengară, și cu câteva secunde înainte ca semaforul să se schimbe-n verde, ambalează motocicleta și pleacă de pe loc, cu un zgomot ce perturbă liniștea din jur.

Știam că nu aveam să îl mai văd vreodată, dar soarta îmi pregătise o cu totul altă poveste decât cea pe care credeam că o să o trăiesc.