Toxic

Capitolul 4

E o plăcere nevinovată și total nesăbuită să mă strecor noaptea din casă, atunci când toți dorm. Când nu am somn, și visele par a mă ocoli, mă îndrept către singurul remediu care mă face să adorm.

Plaja este la trei minute de casa noastră, și chiar dacă avem o piscină, nu este același lucru ca înotatul în apa mării. Libertatea pe care o simt atunci când înot nu poate fi egalată de nimic. Poate este printre puținele momente în care mă simt cu adevărat liberă. În restul timpul, mă simt captivă într-o lume care nu pare croită pentru mine. Prea strâmtă, prea rigidă, nu mă lasă să respir, și atunci mă simt încorsetată. Prinsă.

Cerul e plin de stele, giuvaiere de toate culorile, care mă însoțesc tot drumul până la plajă. Aerul este călduț, adierea lui îmi bucură pletele și pielea. La ora aceasta nu ar trebui să fie nimeni pe plajă, câteodată mai surprind grupuri de petrecăreți, care înnoptează în corturile ancorate pe plajă.

Când zăresc un om, plimbându-se pe malul mării, antenele mele de avertizare pericol se pun în funcțiune. Ar putea fi un ucigaș, un violator, iar eu ar fi trebuit să stau în casă, și să încerc să dorm. Îmi fac prea multe griji, îmi repet mental.

- Alessia?

- Marco?

Ne privim mirați câteva clipe. Pare trist sau doar mi se pare.

- Ce cauți aici? Singură? mă întreabă cu o urmă de îngrijorare în glas.

- Am venit să înot.

- Noaptea? Singură? Mirarea lui este sinceră și aproape drăgălașă. La fel ca el.

- De ce ți se pare ceva atât de ieșit din comun?

- Pentru că ești fată, e noaptea, și de obicei, ești cu namila aceea după tine.

- Sunt capabilă să mă descurc și singură. În plus, e pustie plaja de obicei când vin să înot.

- Tocmai e pustie, nu te aude nimeni dacă ți se întâmplă ceva?

- Ești îngrijorat pentru mine?
Îl tachinez ironică, chiar dacă atitudinea lui mi se pare din nou...drăgălașă, adorabilă.

- Nu, doar spuneam așa ca fapt divers.

- Ce cauți tu aici, dacă am lămurit de ce sunt eu pe plajă, singură, ca o biată ființă fără apărare?

- Nu puteam să dorm, și am zis să mă plimb.

- Când nu pot să dorm, vin și înot. E cel mai bun remediu pentru mine, alungă toate gândurile negative, tot stresul...

- Ar trebui să încerc și eu, doar că nu sunt un înotător atât de bun. Plus, că e noaptea, și este întuneric, și parcă nu m-aș aventura în apă.

- Nu te credeam un fricos.

- Nu sunt, sunt doar precaut. Adrenalina mea e motorul, nu înotul, noaptea, ca-ntr-un film horror cu rechini și monștrii.

Încep să zâmbesc, cine ar fi crezut, că lui Marco cel dur, îi e frică să înoate noaptea. Profit de ocazie pentru a-l tachina puțin.

- Lui Bebe Marco îi e frică de rechini?

- Ha, ha, ce spun eu și ce înțelegi tu. Fiecare cu pasiunile lui, dar nu ar trebui să faci asta, noaptea, singură. Chiar e periculos, să știi. Apa e periculoasă, chiar dacă știi să înoți foarte bine. Ți se poate face rău, să ai din senin un cârcel sau un infarct. Te poți îneca!

- E periculos să trăiești, să înoți, să mergi pe stradă, Marco. Toată viața ne este pândită la tot pasul de pericole. Acum, spune-mi de ce nu poți dormi?

- Tu prima, mă îndeamnă el, și ne așezăm pe nisip, unul lângă celălalt.

Să îi spun că deși sunt bogată, nu sunt fericită? Biata fată bogată, nu? Fix ca-ntr-o telenovelă.

- Pur și simplu nu pot dormi, uneori. Prea multă energie, cred, probabil de la cafeaua pe care am băut-o azi. Rectific, de la cafelele băute azi.

- Nu ai nimic pe suflețelul tău, care să nu te lase să dormi? Aaa, uitasem, viața ta e perfectă, nu îți lipsește nimic, adaugă el cu sarcasm în glas.

- Viața mea nu e perfectă, mă rățoiesc la Marco, ofuscată de presupunerile lui. Poate pare perfectă, dar nu este. Îmi lipsește libertatea, atât de mult, încât, noaptea mă strecor din casă, pentru că nu pot adormi, și am nevoie de un refugiu, așa că vin aici. Nu vreau să mă înțelegi greșit, nu sunt sechestrată în casă, abuzată sau altceva, pur și simplu, mi-aș dori ca tata să mă lase să decid eu pentru mine.

- Ei bine, eu nu pot să dorm, pentru că ziua dorm prea mult, ca un trântor leneș ce sunt, adaugă el destul de serios.

- Pe bune? Asta e scuza ta?

Ne privim în ochi și știu că doar glumește, adoră să mă tachineze, poate la fel de mult pe cât îmi place mie să îl tachinez.

- Desigur, că nu...cred că pur și simplu, trec printr-o perioadă în care vreau să schimb ceva în viața mea, nu știu ce, și uite așa, mă aleg cu insomnii. Credeam că știu ce vreau, că dețin controlul asupra vieții mele, și nu mai știu cine sunt, și încotro mă îndrept.

Mă regăsesc în cuvintele sale, mai mult decât crede și asta îmi oferă alinare. El nu știe, că eu am pierdut controlul vieții mele, atunci când m-am născut o D'Angelo.

- Cred că ai tot timpul din lume, că să afli ce vrei și să îți faci ordine în viața ta. Trebuie doar să ai răbdare cu tine.

- M-am lăsat de școală, ca să îl ajut pe tata cu afacerea lui, mai ales că după moartea surorii mele, lucrurile...nu au mai fost niciodată la fel. Nici nu vor mai fi vreodată. Mă simt ca un ratat.

- Ai făcut un lucru nobil, ai fost alături de familia ta, poți oricând să te înscrii la universitate și să îți urmezi visul.

- Mereu ești atât de pozitivă?

- Doar când vine vorba de viețile altora sunt așa. În rest, sunt negativismul în persoană.

- M-am gândit eu că așa este. Ne pricepem atât de bine să dăm sfaturi, cu toate că viețile noastre-s praf.

E prima noastră discuție serioasă, și-mi pare că descopăr un alt Marco decât cel pe care îl aveam întipărit în memorie.

- Eu cred că trebuie să fie și ceva bun în tot acest praf, îi spun, încercând să fiu optimistă.

- Da, așa e, nu e totul atât de tragic, nu? Adică pot începe universitatea și la 70 de ani, nu e mare scofală, iar, tu, ei bine, tu ai tot ce vrei, trebuie doar să te bucuri de viață și să lupți pentru visele tale. Simplu, nu?

Încercăm să zâmbim, un zâmbet forțat, care ascunde poveștile ce stau ascunse în inimile noastre.

Știu, povestea e cât se poate de simplă, săracă fată bogată se va căsători cu un bărbat pentru care nu simte nimic. Nimic tragic pentru lume, dar pentru mine, este. Povestea ta care e Marco? Ce se ascunde în inima ta atunci când nu se uită nimeni?

Cu toții, purtăm războaie cu noi, cu cei din jurul nostru, de multe ori pierdem, alteori câștigăm. Dar, uităm că după orice război, rămân rănile, pustiul, durerea...Le purtăm în suflet, amprentate din timpuri în care credeam că putem face orice, și ies la iveală, ca niște arme...rănile, pustiul, durerea și distrug totul în jur.